De peste un deceniu pentru comunitate!

Politica statului privind ONG in Romania

­

Text la 27 noiembrie 2013

de Mihai Lisetchi si Viorel Micescu

Cuprins:

 

Introducere ………………………..…………………….………………………………………..

Cap. 1. Despre organizatii neguvernamentale ………………………………………………..

1.1. Conceptul de organizatie neguvernamentala …………………………………

1.2. Terminologie ……………………………………………………………………………..

1.3. Tipologie

1.4. Organizatiile neguvernamentale in societate ………………………………….

 

Cap. 2. Relatiile dintre organizatii neguvernamentale si autoritati publice nationale …

2.1. ONG ca subiect de politica publica in Romania. Scurt istoric…………..

2.2. Pozitia actuala a statului fata de ONG ……………………………..

 

Cap. 3. O posibila perspectiva de viitor ……………………………

3.1. Oportunitatea parteneriatului ……………………………………………………

3.2. Practica parteneriatului administratie publica – ONG

3.3. Rolul declaratiilor publice in relatia autoritate publica – organizatii

neguvernamentale ………………………………………………………………………

3.4. Documente de politica publica privind cooperarea guvern – organizaţii

neguvernamentale……………………………………………………………………

 

Cap. 4. Oportunitatea elaborarii unei politici publice la nivel national cu privire la organizatii neguvernamentale in Romania …………………………………………………………….

 4.1. Ipoteze de lucru ………………………………………………………………………………….

4.2. Particularitati ale unor modele (experiente) existente………………………………..

4.3. Beneficii asteptate ……………………………………………………………………………….

4.4. Concepte si terminologie propuse ………………………………………………………….

4.4.1. Politica statului roman privind ONG ………………………………….

4.4.2. Agenda relatiei dintre stat si ONG ………………………………………

4.4..3. Instrumente ale unei politici publice ………………………………


Cap. 5. Documente de realizat in cadrul initiative ……………….

5.1. Documentul de pozitie ……………………………………………………………..

5.2. Codurile de conduita …………………………………………………………….…

5.3. “Politica Guvernului Romaniei privind relatiile cu ONG” ………………………

5.4. Raportul de evaluare a politicii publice privind ONG in Romania………….. ….

 

Cap. 6. Structuri ce operationalizeaza initiativa ………………………………………………….

6.1. Grupul de initiativa pentru optimizarea relatiei dintre guvern si ONG …………..

6.2. Grupul de lucru ONG pentru relatia guvern-ONG ……………………………………..

6.3. Comitetul mixt: guvern – ONG…………………………………………… ………………….

 

Bibliografie……………………………………………………………………………………………………

 

ANEXE

ANEXA 1: Logica proiectului…………………………………………………

ANEXA 2: Clasificarea Internationala s Organizatiilor Nonprofit <ICNPO> ………

ANEXA 3: Obiectivele Oficiului pentru Relaţia Guvern – ONG…………………………………

ANEXA 4: Direcţia de Relaţii cu Mediul Politic şi Asociativ (DRMPA) ………….

ANEXA 5: Departamentul de Analiză şi Planificare Politică – atribuţii ……………

ANEXA 6: Atributiile Colegiului pentru Consultarea Asociatiilor si Fundatiilor …..

ANEXA 7: Intalnirile Colegiului pentru Consultarea Asociatiilor si Fundatiilor …..

ANEXA 8: Atribuţiile Cancelariei Primului-Ministru

ANEXA 9: Declaratia Pactului de Stabilitate privind parteneriatul ONG-uri – guverne în Sud – Estul Europei

 


 

Prezentarea lucrarii pe scurt

 

Raportul descrie evolutia si starea actuala a politicii statului cu privire la ONG in Romania.

Capitolul 1. Despre organizatii neguvernamentale isi propune familiarizarea cu principalul grup-tinta vizat de lucrare: organizatiile neguvernamentale (concept, terminologie si rol in societate).

Capitolul 2. Relatiile dintre organizatii neguvernamentale si autoritati publice nationale prezinta un scurt istoric al strategiei guvernelor romanesti privind sectorul neguvernamental

Capitolul 3. O posibila perspectiva de viitor reprezinta o pledoarie pentru crearea de oportunitati de parteneriat si utilizarea de documente de politica publica privind cooperarea guvern – organizaţii neguvernamentale

Capitolul 4. Oportunitatea elaborarii unei politici publice nationale cu privire la organizatii neguvernamentale in Romania descrie ipotezele de lucru, particularitati ale unor modele deja existente, beneficiile asteptate si conceptele si terminologia propuse.

Capitolul 5. Documente de realizat in cadrul initiativei face o trecere in revista a principalelor documente ce ar urma sa stea la baza unei politici nationale privind ONG in Romania.

Capitolul 6. Structuri ce operationalizeaza initiativa descrie operatorii ce ar urma sa fie creati pentru a putea gestiona aceasta initiativa.

 

 

 

 


Contextul lucrarii

Lucrarea „Politica statului privind ONG in Romania. Raport de evaluare” este elaborata in cadrul proiectului[1] “Model participativ de elaborare a politicii publice naţionale privind ONG în România”. Prin acest proiect este propusa realizarea unui set de instrumente, metode şi a unui cadru instituţional la nivel naţional pentru definirea unei politici publice coerente în domeniu.

Proiectul este iniţiat de către Agenţia pentru Informarea şi Dezvoltarea Organizaţiilor Neguvernamentale (AID-ONG), având ca principal partener Centrul de Asistenţă pentru Organizaţii Neguvernamentale – CENTRAS, şi vizează realizarea mai multor instrumente de politică publică de tip COMPACT (Community Pact) dedicate dezvoltării relaţiilor dintre autorităţi publice şi organizaţii neguvernamentale. Proiectul este finanţat prin Fondul Social European, Programul Operaţional Dezvoltarea Capacităţii Administrative (PODCA), gestionat de catre Ministerul Dezvoltării Regionale şi Administraţiei Publice.

 

Un posibil model de elaborare a unei politici publice

Proiectul materializeaza prima faza a procesului de dezvoltare a unei initiative comune, implicand guvernul, parlamentul si organizatii neguvernamentale (ONG), in vederea definirii si implementarii unei politici publice cu privire la ONG in Romania.

 

Scopul proiectului

Pe baza unei largi consultari a sectorului asociativ, proiectul vizeaza adoptarea unui set de documente care sa afirme politica statului cu privire la ONG si, in etapa urmatoare, punerea ei in aplicare.

 

Note:

-       Implementarea proiectului presupune un orizont de timp ce depaseste termenul de implementare al aplicatiei PODCA mentionata mai sus;

-       domenii specifice (cultura, mediu, servicii sociale, etc) ar urma sa fie abordate, ulterior, de catre organizatiile active in respectivul domeniu.

 

Obiectivele proiectului

a) adoptarea unei politicii a statului cu privire la ONG,

b) implementarea acestei politici,

c) evaluarea si ajustarea ei anuala.

Introducere

Un aport suplimentar de resurse, pe fundalul unei adevărate explozii a nevoilor resimţite de cetăţean, coroborată cu o criză cronică de resurse căreia administraţia trebuie să îi facă faţă, în orice parte a lumii ar funcţiona ea, reprezintă pentru instituţia publică scopul deschiderii spre parteneriatul public-privat, ca posibila modalitate de abordare în procesul de rezolvare a problemelor comunitatii.

Administratia publica are un rol determinant in constituirea si derularea de parteneriate cu diversi actori ai comunitatii in vederea solutionarii unor probleme concrete. Pe de alta parte, in procesul de identificare si rezolvare a problemelor comunitatii, organizatiile neguvernamentale sunt considerate ca “alternative” la solutiile administratiei publice.

 

Coagularea şi dezvoltarea sectorului nonprofit, ca o alternativa la activitatea pietei si a institutiilor publice, face utilă realizarea unei analize privind managementul parteneriatului autoritati publice – organizatii neguvernamentale si, implicit, o clarificare a conceptului de organizatie neguvernamentala. In raport cu celelalte categorii de institutii ce opereaza la nivelul societatii, organizaţiile neguvernamentale nonprofit, (mai cunoscute sub sintagma generic utilizata de “organizatii neguvernamentale” – abreviat: ONG), ca mod de funcţionare, se aseamănă cu organizaţiile private comerciale, dar scopurile şi obiectivele lor sunt îndreptate către acoperirea unor nevoi sociale prin realizarea de activitati de interes public fara a urmari distribuirea profitului (daca exista) catre persoanele implicate in realizarea sa, fapt ce le aduce aproape de logica organizaţiilor publice.

 

Avantajele derularii de parteneriate intre organizatii neguvernamentale, ca actori ai economiei sociale, si administratia publica in rezolvarea unor probleme ale comunitatii au fost inventariate si recunoscute de catre reprezentantii ambelor parti. Accesul la resurse complementare şi, implicit, creşterea capacităţii de acţiune a partenerilor dincolo de o însumare aritmetică, sporirea credibilităţii şi câştigul de imagine al partenerilor, precum şi beneficiul social obţinut prin instituirea unor modele pozitive în comunitate, sunt cateva argumente.

Intrebarea care se naste in mod firesc este de ce nu se regaseste acest tip de abordare intr-un mod mai consistent in practica curenta a rezolvarii problemelor comunitare.

 


Cap. 1. Despre organizatii neguvernamentale

 

1.1. Conceptul de organizatie neguvernamentala

Exista numeroase definitii ale conceptului de organizatie neguvernamentala (nonprofit). Conform definitiei structural-functionale (Salomon, 1992), organizatiile neguvernamentale trebuie sa indeplineasca urmatoarele criterii:

-              Sa functioneze ca entitate structurata – pot face dovada unei anumite structuri organizationale institutionalizate (exista mecanisme interne de decizie, elaboreaza si respecta propriile reguli de functionare – proceduri – in activitatea pe care o desfasoara, etc.). Reuniuni ad-hoc, temporare si informale ale unui grup de persoane, nu sunt considerate ca fiind organizatii. Cel mai adesea, aceste institutii functioneaza ca persoane juridice, dar functionarea lor este posibila si fara sa aibe personalitate juridica;

-              Sa fie de natura privata – sunt institutional separate de institutiile publice (fapt care nu exclude finantarea din bugetul public), fiind constituite pe baza exercitarii drepturilor la libera initiativa si libera asociere;

-              Sa respecte criteriul nondistributiei profitului – pot genera venituri, respectiv obtine “profit” din activitatile lor, dar acestea nu pot fi distribuite membrilor sau organelor de conducere, ci sunt folosite doar pentru atingerea obiectivelor declarate (de fapt, nu este vorba de “profit” in adevaratul sens al cuvantului, ci, mai degraba, de un excedent financiar);

-              Sa se auto-guverneze – au capacitatea de a-si asuma in mod independent decizii privind functionarea  interna sau relatiile cu alte institutii, iar structurile de conducere nu sunt dominate de reprezentantii autoritatilor publice;

-              Sa fie bazate pe voluntariat – indiferent de marimea lor, conducerea organizatiilor este realizata in regim de voluntariat (membrii consiliului director/de conducere nu sunt platiti). De asemenea, in general, activitatile sunt administrate de catre voluntari (fapt care nu exclude posibilitatea angajarii de personal).

 

Criterii cu valoare recomandativa:

-              Sa fie nemisionare din punct de vedere religios – organizatiile nu au scop practicarea unei anumit cult (cazul bisericilor), dar pot avea ca scop educatia religioasa;

-              Sa fie nepartizane politic – nu urmaresc obtinerea puterii politice si, in general, nu se implica direct in promovarea sau sustinerea candidatilor sau formatiunilor politice, dar pot desfasura activitati specifice cu scopul influentarii politicilor publice (lobby).

 

1.2. Terminologie

In Romania, sintagma generic utilizata de “organizatii neguvernamentale” (sau ONG) vine sa pozitioneze organizatiile ce fac subiectul discutiei din textul de mai jos in raport cu institutiile publice. In acest sens, organizatiile neguvernamentale sunt: structuri institutionalizate, de natura privata, independente in raport cu institutiile publice.

 

Societate

Sector guvernamental / de stat / public (institutii publice)

Sector neguvernamental / privat (organizatii neguvernamentale / private)

 

Fig. 1 Clasificare a organizatiilor din societate dupa natura juridica si terminologie utilizata

 

Atribuirea unei conotatii politice de tipul “antiguvernamental”, la inceputul anilor ’90, sintagmei “organizatii neguvernamentale” era rezultatul lipsei de informatii cu privire la modul de structurare al societatii civile. Cu rare exceptii, organizatiile neguvernamentale actioneaza intr-un mod nepartizan din punct de vedere politic. Chiar daca acest comportament organizational nu este impus de lege, el este recomandat de principiile de buna practica.

Acest fapt nu semnifica insa, ca la un moment dat, una sau mai multe organizatii, nu pot sa adopte o anumita pozitie intr-o anumita conjunctura sau legat de o anumita problema specifica. Un atare comportament se manifesta vizibil in special legat de procesul de elaborare si implementare de politici publice. Atata vreme cat pozitia adoptata are un caracter temporar, orientarea “politica” a organizatiei (daca ea exista) putand sa alterneze in functie de dinamica schimbarilor in comunitate si, deci, nu constituie o caracteristica pe termen lung, se poate considera ca, in general, demersul organizational este nepartizan din punct de vedere politic.

 

De fapt, atributul de “neguvernamental”, desi exprima o trasatura importanta a sectorului asociativ, nu este suficient pentru separarea organizatiilor la care se face referire din multimea institutiilor carora le corespunde aceasta caracteristica.

In ultima instanta si societatile comerciale private si sindicatele, desi sunt de natura privata (deci, neguvernamentale) si, implicit, nu sunt subordonate institutiilor publice, nu sunt denumite, in mod curent, organizatii neguvernamentale. Ele, insa fac parte, impreuna cu ceea ce numim “organizatii neguvernamentale”, dintr-o categorie mai larga de institutii, reunite sub denumirea de organizatii ale societatii civile.

Revenind la tipologia organizationala, multimea organizatiilor neguvernamentale se imparte in raport cu criteriul comercial in: (I) organizatii ce urmaresc obtinerea de profit (cazul societatilor comerciale private, indiferent de forma lor de incorporare: S.R.L., S.A., etc.) si (II) organizatii nonprofit (cazul asociatiilor, fundatiilor, sindicatelor, partidelor politice, etc.). Aceasta din urma categorie de organizatii nonprofit este denumita generic si organizatii neguvernamentale, desi, pentru a le distinge de societati comerciale private, denumirea corecta ar fi organizatii neguvernamentale nonprofit.

 

Sector privat (neguvernamental) / mediu de afaceri (agenti economici)

Sector neguvernamental (privat) / asociativ / fara scop lucrativ / al treilea sector (org. neguv. nonprofit)

 

 

 

 

 

 

 

Fig. 2 Clasificarea organizatiilor neguvernamentale/private dupa scopul  organizational si terminologie utilizata

 

In raport cu celelalte categorii de institutii ce opereaza la nivelul societatii, organizaţiile neguvernamentale, ca mod de funcţionare, se aseamănă cu organizaţiile private de afaceri, dar scopurile şi obiectivele lor sunt îndreptate către acoperirea unor nevoi sociale prin realizarea de activitati de interes public fara a urmari obtinerea de profit, fapt ce le aduce aproape de logica organizaţiilor publice.

Din aceasta perspectiva, ceea ce distinge “organizatiile neguvernamentale” de societatile comerciale este faptul ca cele dintai nu au ca si scop principal obtinerea de profit.

O discutie aparte merita in acest context termenul de nonprofit, atribut des folosit, mai ales in SUA, in sintagma “organizatii nonprofit”, o alta expresie generica pentru definirea organizatiilor neguvernamentale. De mentionat ca atributul “nonprofit”, in acest caz nu

trebuie inteles la modul absolut ca fiind absenta profitului.

Spre deosebire de cazul societatilor comerciale, organizatiile neguvernamentale obtin, de obicei, cea mai mare parte a veniturilor prin sponsorizari, donatii, cotizatii sau finantari nerambursabile (granturi) si uneori chiar prin activitati economice cu caracter profitabil.

In oricare dintre situatii, “nonprofit” nu inseamna faptul ca, la sfarsitul anului fiscal, organizatia nu are voie sa mai aibe bani in cont, ci faptul ca suma respectiva nu va fi folosita pentru uzul personal al uneia sau mai multor persoane fizice asociate organizatiei (cum se intampla in cazul profitului comercial transformat in dividente pentru patroni sau asociati), ci este destinata desfasurarii de activitati sau programe pentru atingerea scopului generic al organziatiei.

Aceasta afirmatie se bazeaza pe faptul ca insusi termenul de profit, definit ca diferenta pozitiva dintre venituri si cheltuieli la sfarsitul anului fiscal, nu este potrivit pentru a descrie acea suma de bani ce ar putea constitui un surplus pentru organizatie la incheierea anului financiar. Relevant, in acest sens, este cazul unei organzatii care, fara sa desfasoare nici un fel de activitati economice, are la sfarsit de an in contul sau de profit si pierderi o suma pozitiva pentru ca finantarile primite acopera o perioada mai mare de timp decat anul fiscal la care bilantul contabil face referire.

 

Alte expresii similare celei de “nonprofit” si care pot fi intalnite ca atribute ale organizatiilor neguvernamentale sunt “nepatrimonial” sau ” fara scop lucrativ”. Ca si in cazul atributului “nonprofit”, nici acestea nu trebuie intelese la modul absolut.

“Nepatrimonial” nu inseamna ca organizatia nu poate avea un patrimoniu propriu, tot asa cum “fara scop lucrativ” nu inseamna ca organizatia nu ar putea derula si activitati cu caracter lucrativ, cu alte cuvinte orientate catre obtinere de profit, atata timp cat veniturile obtinute sunt destinate atingerii scopului generic al organizatiei.

Sindicatele si bisericile, desi la randul lor au un caracter nonprofit, nu fac obiectul analizei noastre.

Societate

Sector guvernamental / de stat / public (institutii publice)

Sect privat (neguvernamental) / mediu de afaceri (agenti econ.)

Partide

sindicate

Culte

ONG

Fig. 3 Clasificare multicriteriala  a organizatiilor/institutiilor din societate

 

In raport cu apartenenta la o cultura sau alta, organizatiile neguvernamentale sunt denumite prin diferite sintagme. In Marea Britanie, de exemplu, ele se numesc organizatii voluntare (voluntary organisations). Acest lucru se datoreaza faptului ca, organizatiile neguvernamentale se bazeaza, in general, pe activitati de voluntariat in procesul de conducere (activitatea consiliului de administratie nu este remunerata) sau in actiunile pe care le desfasoara (dar utilizarea de voluntari nu exclude posibilitatea angajarii de personal pentru administrarea organizatiei si a activitatilor ei). Aceste elemente se regasesc in functionarea organizatiilor, indiferent de tara in care activeaza.

 

In concluzie, sintagma <organizatii neguvernamentale> (cu abrevierea ONG) sau <organizatii nonprofit> defineste o clasa organizationala formata din structuri institutionalizate (au scop si reguli proprii de functionare), de natura privata, cu sau fara personalitate juridica (pot activa fie ca grupuri informale, fie ca persoane juridice), independente in raport cu orice alta persoana juridica (au mecanisme si proceduri proprii de decizie), care au ca scop organizational satisfacerea unei nevoi sociale (nu maximizarea profitului, cazul societatilor comerciale). Ele nu distribuie excedentul financiar (profitul), nu urmăresc accesul la puterea politică (cazul partidelor politice) şi nu practica prozelitismul religios (cazul cultelor).

 

1.3.        Tipologie

Exista mai multe modalitati de a clasifica organizatiile neguvernamentale.

Din punct de vedere al domeniului de actiune, clasificarea cea mai folosita in România este cea elaborata de Johns Hopkins University din SUA, acceptata si folosita la ora actuala de cercetatori si practicieni din intreaga lume: ICNPO – International Classification of NonProfit Organizations (Anexa 2).

In practica se folosesc si diferite clasificari empirice structurate dupa diverse criterii: dimensiunea organizatiei, structura organizationala, pozitionare geografica, surse de finantare, felul membrilor, structura resurselor umane, grupul-tinta, etc.

 

Din punct de vedere al marketingului, in practica, pe langa asociatie, fundatie, federatie, terminologia comuna include o larga varietate de denumiri pentru organizatii neguvernamentale: club, comitet, societate, confederatie, etc.

 

Din punct de vedere juridic, in Romania, organizatiile neguvernamentale pot exista sub trei forme: asociatie, fundatie, federatie. De fapt, doctrina ia in considerare doar doua forme, in conditiile in care federatia reprezinta un caz special de asociatie care are drept membri alte persoane juridice.

Pe baza legii aceste structuri asociative sunt definite în felul următor:

Asociaţia este subiectul de drept constituit de trei sau mai multe persoane care, pe baza unei înţelegeri, pun în comun şi fără drept de restituire contribuţia materială, cunoştinţele sau aportul lor în muncă pentru realizarea unor activităţi în interes general, al unor colectivităţi sau, după caz, în interesul lor personal nepatrimonial.

Fundaţia este subiectul de drept înfiinţat de una sau mai multe persoane care, pe baza unui act juridic între vii ori pentru cauză de moarte, constituie un patrimoniu afectat, în mod permanent şi irevocabil, realizării unui scop de interes general sau, după caz, al unor colectivităţi.

Federaţiile sunt constituite din mai multe asociaţii sau fundaţii.

Diferenţa între cele trei forme de organizare ţine mai ales de numărul persoane care înfiinţează o asemenea structură, de patrimoniul iniţial şi de este mai ales de structurarea internă a fiecărei tip de organizaţie.

Pe lângă cele trei forme asociative amintite mai sus există o serie de alte structuri asociative pe care le numim ONG-uri atipice şi acestea sunt: cooperativele – care sunt asociaţii cu caracter economic, constituite pe baza consimţământului liber exprimat al persoanelor care devin membri pentru a desfăşura activităţi în comun cu mijloace de producţie în proprietate comună sau închiriate; casele de ajutor reciproc (CAR) – asociaţii fără scop lucrativ organizate pe liberul consimţământ al membrilor cu scopul întrajutorării financiare a membrilor; organizaţiile patronale; sindicatele – sunt organizaţii care protejează, apără şi promovează interesele profesionale, economice, sociale, culturale şi sportive ale membrilor lor (Legea 54/1998 reglementează activitatea sindicatelor); Societatea Naţională de Cruce Roşie; cluburile sportive; fundaţiile de tineret; Camerele de Comerţ şi Industrie a României şi cele teritoriale.

 

Organizatiile neguvernamentale nonprofit pot activa fie ca grupuri informale, fie ca persoane juridice. Cel mai adesea, ele functioneaza ca persoane juridice distincte, adica au capacitatea juridica de a lua decizii in nume propriu si, implicit, de a raspunde legal pentru consecintele aplicarii acestor decizii. Dar, in raport cu cadrul juridic si practica din Romania, ca si din majoritatea tarilor lumii, functionarea lor este posibila si fara ca ele sa aibe personalitate juridica, caz in care responsabilitatea juridica se rasfrange in mod personal asupra membrilor. In Romania, modul de constituire si functionare al organizatiilor neguvernamentale, este reglementat prin OG 26/2000, cu modificarile introduse de L 246/2005.

 

Din punct de vedere fiscal, ele se incadreaza in categoria persoanelor juridice fara scop lucrativ (sau nonprofit. Cu alte cuvinte, nu au ca scop obtinerea de profit). Pe langa ele, in cadrul acestei categorii mai exista partide, sindicate, case de ajutor reciproc (CAR), asociatii ale salariatilor pentru participarea la profit (PAS), biserici, etc. Acestea nu fac obiectul interesului acestui studiu.

 

Din punct de vedere politologic, organizatiile neguvernamentale fac parte dintre formele de organizare ale societatii civile (organizatiile societatii civile incluzand, intre altele, si sindicate, biserici, etc.).

Multimea organizatiilor neguvernamentale nonprofit se imparte in raport cu interesul pentru obtinerea puterii politice in: (I) actori politici principali (partide si formatiuni politice) si (II) actori politici secundari (celelalte organizatii neguvernamentale nonprofit).

 

Pe langa organizatiile dedicate in mod explicit problematicii societatii (educatie, cultura, protectie sociala, minoritati, drepturile omolui, protectia mediului, etc), organizatiile neguvernamentale nonprofit includ in aceeasi clasa organizationala si partide, sindicate, case de ajutor reciproc (CAR), asociatii ale salariatilor pentru participarea la profit (PAS), biserici, etc (reglementate prin legi specifice).

 

1.4. Organizatiile neguvernamentale in societate

Modificările permanente ce apar în mediu, generând în consecinţă noi nevoi sociale sau agravarea celor existente deja, impun o continuă evaluare şi reorientare a activităţilor principalilor actori ai comunităţii către priorităţile momentului.

Organizaţiile neguvernamentale sunt caracterizate printr-o mare mobilitate în ceea ce priveşte modul şi direcţiile lor de acţiune. Această mobilitate reprezintă condiţia lor de supravieţuire, atâta vreme cât funcţionarea lor este dependentă de o corectă identificare a nevoilor în comunitate şi de atragerea resurselor necesare pentru  abordarea acestor nevoi. Organizaţiile neguvernamentale reprezintă un “barometru” al comunităţii.

 

Dinamicitatea lor este relevante în ceea ce priveşte capacitatea comunităţii de a reacţiona rapid la propriile sale nevoi, catalizând resurse de care administraţia publică nu dispune. În acelaşi timp, analiza direcţiilor de acţiune ale organizaţiilor ar putea da administraţiei publice semnale relevante privitoare la problemele pe care în viitorul apropiat va trebui să le abordeze. ONG-urile pot juca un rol fundamental în identificarea unor probleme ce ar putea fi trecute cu vederea de către autorităţile publice, iar prin utilizarea resurselor umane proprii, a datelor locale şi a capacităţii lor organizatorice, ele  pot monitoriza activitatea agenţiilor publice şi le pot sprijini în realizarea obiectivelor lor.

 

Adeseori, ONG-urile pot acoperi anumite nevoi ale comunităţii, mai bine şi mai ieftin decât o poate face sectorul public (exemple frecvente sunt oferite în domeniile asistenţei grupurilor vulnerabile sau al managementului unor instituţii de asistenţă medicală).

 

Căile prin care sectorul neguvernamental poate influenţa dezvoltarea comunităţilor [2]:

  • încurajând instituţiile publice să adopte soluţii elaborate şi folosite cu succes în cadrul sectorului.
  • educând şi sensibilizând publicul în privinţa drepturilor prevăzute de cadrul legislativ
  • participând la adaptarea programelor guvernamentale la nevoile publice, exprimând punctul de vedere al opiniei publice şi punând în valoare experienţele locale
  • colaborând cu instituţiile publice
  • influenţând politicile de dezvoltare locală a instituţiilor naţionale şi internaţionale
  • ajutând administraţia publică şi finanţatorii să elaboreze o strategie de dezvoltare mai eficientă, prin întărirea instituţiilor, creşterea calificăriii profesionale a personalului, instruirea acestuia şi  întărirea capacităţii sale manageriale.

 

Într-o societate democratică, organizaţiile neguvernamentale au ca roluri generice:

-          de a răspunde unora dintre nevoile comunităţii care nu sunt acoperite în totalitate de alte tipuri de instituţii (administraţie publică, mediu de afaceri)

-          de a oferi posibilitatea unei participări cât mai largi a cetăţenilor la decizia publică.

 

Organizatiile neguvernamentale sunt active in orice domeniu in care se manifesta nevoia societatii: educatie, stiinta, cercetare, cultura, protectie sociala, minoritati, drepturile omolui, protectia mediului, protectia copilului, etc.

În acest sens, organizaţiile neguvernamentale îsi pot asuma diverse funcţii, cum ar fi:

  • Intermedierea relaţiei dintre cetăţeni şi autorităţi
  • Facilitarea integrării sociale şi politice a cetăţenilor (organizatiile reprezinta un cadru de participare civica);
  • Furnizarea de bunuri şi servicii publice;
  • Reprezentarea intereselor de grup în societate.

 

 

Cap. 2. Relatiile dintre organizatii neguvernamentale si autoritati publice nationale

In unele tari, relatiile dintre organizatii neguvernamentale si autoritati publice au o istorie lunga si bine fundamentata. Pentru alte tari, inclusiv pentru Romania, relatii fara un evident caracter politic intre organizatii neguvernamentale si autoritati publice reprezinta un nou tip de relatii publice ce se leaga de inceputul anilor ’90. Ele au devenit posibile numai odata cu inceputul schimbarilor democratice in fostele tari socialiste, tari ale caror guverne au tinut toate initiativele private sub stricta supraveghere si control administrativ[3].

În strategiile guvernamentale elaborate după 1990, parteneriatul administraţie – organizaţii neguvernamentale a figurat în mod constant ca obiectiv al tuturor guvernelor. Au fost anunţate periodic măsuri de ordin legislativ şi instituţional menite a facilita cooperarea şi consultarea administraţie – ONG la nivel sectorial, naţional şi local[4].

Desi interesul guvernamental pentru ONG are o istorie de peste 20 de ani, o trecere in revista a principalelor repere ale politicii publice privind ONG arata ca perioada actuală este (in continuare) una de tranziţie şi de creaţie instituţională.

 

2.1. ONG ca subiect de politica publica in Romania. Scurt istoric

 

Constituita in 1994, Direcţia pentru Dezvoltare Socială şi Reforma Administraţiei (DDSRA) – avand iniţial numele de Direcţia pentru Dezvoltarea Societăţii Civile şi Reforma Administraţiei - din cadrul Consiliului pentru Coordonare, Strategie şi Reformã Economicã, este primul compartiment al administraţiei centrale cu atribuţiuni în domeniu.

 

Incepand cu 1995, Direcţia asigura şi secretariatul pentru Grupul de Lucru Interministerial (GLIM) pentru dezvoltarea societăţii civile, creat prin ordinul ministrului de stat în octombrie 1994.

În general, activitatea Direcţiei privind facilitarea parteneriatului dintre organizaţii neguvernamentale şi GLIM, a fost drastic limitată datorită lipsei de hotărâre şi clarviziune, precum şi datorită permanentei restructurări a oficiilor, schimbării competenţelor acestora, modificării structurii personalului şi, nu în ultimul rând, datorită lipsei de resurse umane şi materiale. Ultima întâlnire a GLIM a avut loc în august 1996.

 

În unele ministere existau, la acel moment, compartimente pentru relaţiile cu ONG-urile, deseori afiliate la alte departamente ministeriale de coordonare a ajutoarelor, birouri juridice sau relaţii cu publicul.

 

Sprijinirea realizării Programului PHARE de dezvoltare a societăţii civile şi a secţiunii “Etica funcţionarilor publici” din Programul PHARE de reformă a administraţiei publice este o primă deschidere către un dialog structurat. Sunt organizate mai multe întâlniri şi se încearcă elaborarea unui raport de evaluare a stadiului colaborării. Mai precis, in cadrul efortului de reformare a administraţiei şi ca obiectiv al uneia din componentele Programului Phare pentru Reforma Administraţiei Publice, Guvernul României şi-a asumat sarcina de a elabora primul Raport Anual Guvernamental asupra sectorului ONG.

Raportul nu intenţiona să reprezinte o analiză exhaustivă a sectorului ONG, ci să furnizeze informaţii de bază folositoare factorilor de decizie din administraţia centrală şi locală, să descrie activităţile guvernamentale actuale şi viitoare care influenţează organizaţiile neguvernamentale şi să sugereze linii directoare ale unei politici în domeniu, precum şi soluţii instituţionale care pot asigura dezvoltarea societăţii civile.

Termenul iniţial de predare a raportului a fost succesiv amânat (decembrie 1996, decembrie 1997, iunie 1998); el nu a mai apărut niciodata, chiar daca era considerat un bun instrument de lucru pentru funcţionarii având atribuţii legate de cooperarea cu ONG la nivel central şi local.

 

In 1997, are loc prima întâlnire a Primului Ministru cu reprezentanţii sectorului neguvernamental. Au loc consultări între consilierul Primului Ministru responsabil de relaţia cu ONG-urile, DDSRA şi ONG-urile cu vocaţie trans-sectorială în vederea definitivării cadrului instituţional de colaborare cu ONG-urile.

 

Din noiembrie 1997, la nivelul Guvernului, de problema parteneriatului administraţie – ONG a răspuns Oficiul pentru Relaţia Guvern – ONG. Acesta a fost constituit[5], iniţial, în aparatul de lucru al Primului Ministru. Constituirea sa semnifica recunoaşterea, la nivelul executivului, a importanţei  sectorului asociativ şi voinţa de a colabora cu ONG-urile pentru soluţionarea problemelor de interes general ale societăţii. El a fost conceput ca structură de concertare a politicii administraţiei vizând abordarea, în parteneriat cu organizaţiile neguvernamentale, a misiunilor sale specifice, precum şi articularea şi promovarea iniţiativelor ONG-urilor. In acelasi timp, Oficiul reprezenta o structură de contact pentru problemele comune ale sectorului asociativ, precum şi o structură de mediere cu alţi actori din sectorul public şi privat.

Misiunea Oficiului era de a dezvolta parteneriatul administraţie publică – ONG-uri în vederea identificării şi susţinerii iniţiativelor publice şi private menite să contribuie la soluţionarea problemelor comunităţii[6].

La momentul respectiv, în ţările europene aflate în tranziţie, acest tip de structură se mai regăsea doar în Polonia[7].

 

De la început, în funcţionarea sa Oficiul s-a bazat pe consultarea unor experţi din rândul ONG-urilor, fiind organizate câteva întâlniri mixte cu reprezentanţi ai administraţiei şi ai ONG-urilor.

In 1998, Oficiul pentru Relaţia Guvern-ONG-uri procedează la o diagnoză a stadiului parteneriatului administraţie – ONG şi solicită prefecturilor şi consiliilor judeţene desemnarea unor persoane responsabile de colaborarea cu ONG-urile.

Oficiul a funcţionat în cadrul Secretariatului General al Guvernului.

 

La întâlnirea organizatiilor neguvernamentale cu Primul Ministru, din martie 1998, a fost formulat ca obiectiv imediat următor constituirea Consiliului Consultativ al Primului Ministru pentru Relaţia cu Organizaţiile Neguvernamentale.

 

Consiliului Consultativ era constituit[8] din experţi provenind din sectorul neguvernamental, a căror participare era voluntară, si avea ca atribuţii: (I) avizarea proiectelor de lege şi a altor reglementări interesând sectorul neguvernamental, la cererea Primului Ministru, (II) realizarea de rapoarte asupra dezvoltării sectorului asociativ din România şi formularea de propuneri de sprijinire a participării sectorului neguvernamental la elaborarea şi punerea în aplicare a politicilor publice, (III) formularea de propuneri şi elaborarea de programe de promovare a parteneriatului dintre administraţia publică şi sectorul neguvernamental.

 

Programul de Guvernare 1998 – 2000

Programul de Guvernare (aprilie 1998) includea între obiectivele sale sprijinirea dezvoltării societăţii civile şi a participării cetăţenilor şi a comunităţilor la conducerea şi controlul treburilor publice.

În cadrul prezentării strategiilor sectoriale, referirile la parteneriatul cu ONG-urile erau mentionate în aproape toate domeniile abordate: dezvoltare regionala şi locala, utilizarea capitalului natural, politicile privind capitalul uman, politicile sociale, politicile privind drepturile omului.

 

In anul 2000 este de semnalat apariţia Ordonanţei nr.26/2000 – noua reglementare privind asociaţiile şi fundaţiile, care are un capitol distinct dedicat relatiilor dintre autoritati si organizatii neguvernamentale.

 

In 2001, se desfiinţează Oficiul pentru Relaţia Guvern-ONG-uri şi atribuţiile acestuia sunt preluate de catre Direcţia de Relaţii cu Mediul Politic şi Asociativ[9] (DRMPA) din cadrul Departamentului pentru Analiză Instituţională şi Socială (DAIS), iar majoritatea ministerelor au atribuţii legate de societatea civilă şi unele au chiar departamente în a căror titulatură se reflectă relaţia cu ONG-urile.

 

Parteneriatul cu mediul politic şi asociativ este condiţia necesară implementării şi îmbunătăţirii politicilor guvernamentale. De aceea, Direcţia îşi propunea să fie un intermediar activ între administraţia publică, organizaţiile neguvernamentale, şi grupurile politice sau cele cu influenţă politică. În acest sens, si-a propus ameliorarea formării profesionale a funcţionarilor publici şi a cadrului legislativ referitor la mediul asociativ.

 

In anul 2005, printr-o reorganizare in structura guvernului,  Departamentul pentru Analiză Instituţională şi Socială a fost transformat in Departamentul de Analiză şi Planificare Politică[10]. Acest departament funcţiona in cadrul Cancelariei Primului Ministru si cuprindea “Directia de Relatii cu Mediul Asociativ” (DRMA). Departamentul avea atributii[11] specifice in domeniul parteneriatului cu mediul asociativ.

 

Incepand cu anul 2006, Directia de Relatii cu Mediul Asociativ asigura secretariatul Colegiului pentru Consultarea Asociatiilor si Fundatiilor (care, initial, se numea Colegiul pentru Consultarea Societatii Civile). CCAF a fost creat de catre guvern[12] din dorinta de a recunoaste valoarea competentelor acumulate si de a asigura participarea mediului asociativ la elaborarea, evaluarea, amendarea si implementarea politicilor publice. Colegiul era organism consultativ, fãrã personalitate juridicã, functionând pe lângã Primul-ministru.

CCAF era alcatuit din 40 de membri, reprezentanti ai mediului asociativ numiti prin decizie a primului ministru, pe o perioada de 4 ani, in urma consultarilor dintre ministere si organizatiile neguvernamentale din sfera lor de competenta.

Colegiul ar fi trebuit sa se intruneasca de cel putin doua ori pe an, la cererea primului-ministru sau la propunerea membrilor. Lucrarile Colegiului erau coordonate de catre primul-ministru. Secretariatul Colegiului era asigurat de catre Serviciul Politici de Cooperare cu Mediul Asociativ.

 

Colegiul facilita comunicarea si asigura implicarea societãtii civile în realizarea politicilor guvernamentale la toate palierele decizionale ale administratiei publice centrale.

Scopul Colegiului era dezvoltarea parteneriatului strategic între autoritãtile publice si mediul asociativ si consolidarea democratiei participative în România[13]. Pe durata existentei sale, Colegiul a fost convocat de sase ori[14], ultima oara in 10 aprilie 2012, pe durata mandatului guvernului Ungureanu.

 

Alte structuri de dialog la nivel national

În cadrul Parlamentului s-a înfiinţat, în 1997, Biroul pentru Informaţii Publice şi Raporturile cu Societatea Civilă (birou de legătură Parlament – ONG), iar în cadrul Instituţiei Prezidenţiale, de domeniul ONG se ocupa din decembrie 1997, un Departament pentru Relaţia cu ONG[15].

 

Este, de asemenea, de mentionat pentru perioada mai recenta, organizarea unor structuri de consultare în elaborarea unor documente programatice importante, cum sunt, spre exemplu, Strategia Naţională Anticorupţie, Planul Naţional de Dezvoltare, Programele Operaţionale şi Programul Naţional de Dezvoltare Rurală.

 

Ca o concluzie generica, la acel moment, comparativ cu situatia din alte tari, in Romania se manifesta, in mod cert, o tendinta catre implementarea unei diversitati de forme ale colaborarii dintre autoritati si organizatii neguvernamentale, atat la nivel central, cat si la nivel local[16].

 

2.2. Pozitia actuala a statului fata de ONG

In raport cu demersurile guvernelor anterioare, realitatea actuala arata o disolutie drastica a mecanismelor institutionale asumate de catre prezentul guvern in relatia cu organizatiile neguvernamentale. Practic, in conformitate cu prevederile actului[17] ce defineste atribuţiile Cancelariei Primului-Ministru si, implicit ale Primului-ministru, actualul guvern nu are niciun fel de responsibilitati asumate in constructia unei relatii cu ONG. Cu alte cuvinte, nicio structura interna a guvernului nu mai are responsabilitati pe aceasta tema, iar structura consultativa constituita in 2006, cu referire la Colegiul pentru Consultarea Asociatiilor si Fundatiilor, dispare prin omisiunea mentionarii sale.

 

Pe de alta parte, in raport cu problema componentei Consiliului Economic și Social (CES), actualul guvern s-a distantat de politica guvernelor precedente ca urmare a aprobarii date pentru Proiectul Legii privind organizarea si funcţionarea Consiliului Economic si Social.
CES este o instituție publică din România de interes național, tripartită, autonomă, constituită în scopul realizării dialogului social la nivel național dintre patronat, sindicate și Guvern și a climatului de stabilitate și pace socială. Constituția României (revizuită în 2003) definește Consiliul Economic și Social ca un organ consultativ al Parlamentului și Guvernului în domeniile de specialitate stabilite prin Legea sa de organizare și funcționare. Consiliul Economic și Social are rol consultativ în stabilirea strategiilor și politicilor economice și sociale, în aplanarea stărilor conflictuale la nivel de ramură sau la nivel național aparute între partenerii sociali, precum și în realizarea, promovarea și dezvoltarea dialogului social și a solidarității sociale.

Proiectul de lege prevede abrogarea prevederilor corespunzatoare din Legea nr. 62/2011 – legea dialogului social, respectiv, elaborarea unei proceduri pentru desemnarea reprezentantilor societatii civile in Consiliul Economic si Social, aprobata prin ordin al Ministrului Muncii, Familiei si Protectiei Sociale.

Proiectul prevede ca vor face parte din CES 15 membri reprezentand societatea civila, numiti prin decizie a Primului-ministru, la propunerea Ministerului Muncii, Familiei si Protectiei Sociale, din cadrul structurilor cooperatiste, profesiunilor liberale, organizatiilor pentru protectia consumatorilor, comunitatii stiintifice si academice, organizatiilor de agricultori, organizatiilor de pensionari, organizatiilor comunitatilor locale, asociatiilor care reprezinta familia si persoanele cu dizabilitati si al altor organizatii neguvernamentale cu activitati in domeniile de competenta ale Consiliului Economic si Social.

 

Cap. 3. O posibila perspectiva de viitor

Avantajele derularii de parteneriate intre organizatii neguvernamentale si administratia publica in rezolvarea unor probleme ale comunitatii au fost inventariate si recunoscute de catre reprezentantii ambelor parti.

Un exemplu timpuriu pentru Romania, in acest sens, il reprezenta declaratia Pactului de Stabilitate privind parteneriatul ONG-uri – guverne în Sud – Estul Europei[18], iar pentru perioada actuala Strategia Europa 2020, document in continutul caruia sunt explicit mentionate ONG ca actori ce trebuie sa fie implicati in procesul de elaborare a unei politici publice. Un rol foarte important este acordat ONG de catre Uniunea Europeana si in cadrul consultarilor pentru stabilirea prioritatilor pentru perioada de programare 2014-2020.

 

3.1.        Oportunitatea parteneriatului

Asumarea parteneriatului ca principiu de guvernare reprezintă, din punct de vedere politic, o opţiune democratică şi, ca atare, are semnificaţia unui mesaj; în acelaşi timp comportă un efort deosebit pentru a-i crea premisele instituţionale şi procedurale şi, prin urmare, are semnificaţia unui program de dezvoltare instituţională ce comportă şi avantaje şi riscuri. Pentru autorităţile publice, printre avantajele sale se numără creşterea suportului public pentru programele desfăşurate, atragerea de resurse suplimentare în raport cu cele de care dispune administraţia şi adecvarea sporită a serviciilor pe care ele le furnizează comunităţii.

Parteneriatul nu este un scop în sine, ci, din punct de vedere metodologic, este un mod de abordare si, respectiv, din punct de vedere managerial, un instrument in rezolvarea problemelor. Parteneriatul este modalitatea, formală sau informală, prin care două sau mai multe părţi acţioneaza împreună pentru a atinge un scop comun sau obiective comune pe baza unui plan comun de actiune, avand resurse puse in comun si in conditiile unui management comun al resurselor si activitatilor. Abordarea specifica prin care resursele sunt puse in comun in conditiile unui management comun vine sa facă diferenţa între conceptul de parteneriat şi cel de colaborare, atâta vreme cât, din punct de vedere semantic, diferenţele dintre cele două cuvinte sunt greu sesizabile. In acelasi sens, managementul comun vine sa faca diferenta dintre un parteneriat si o relatie de finantare.

 

În ceea ce priveste procesul de decizie, intr-o relaţie de parteneriat, părţile nu trebuie neapărat să fie egale ca pondere in decizie, ci este important ca ele sa fie tratate ca fiind pe poziţii egale, deoarece parteneriatul nu poate fi construit pe o relaţie de subordonare. Altfel spus, într-o relaţie de parteneriat, puterea de decizie poate să fie împărţită între părţi în mod egal sau proporţional cu contribuţia adusă de fiecare parte.

 

Tipurile de parteneriat pot fi inventariate în funcţie de diverse criterii, ce pot fi considerate simultan sau independent, generând o tipologie relativ complexă.

Astfel, considerând existenţa personalităţii juridice, parteneriatele pot avea un caracter formal sau informal.  Parteneriatul informal se poate stabili atunci când scopul este suficient de specific, iar atingerea sa nu este o problemă, părţile fiind structuri de tip similar, cunoscându-se şi, eventual, lucrând deja împreună anterior. În cazul unor sarcini mai complexe sau de termen lung, ori când partenerii sunt structuri de tip diferit (ONG-uri şi structuri ale administraţiei publice, ONG-uri de naţionalităţi diferite de exemplu), parteneriatul tinde să fie formalizat.

Parteneriatele se pot constitui pe termen lung sau scurt, cu finanţare proprie sau atrasa.

 

In acelasi timp, trebuie aratat faptul ca sintagma parteneriat public-privat, ca un caz particular de parteneriat, poate defini o interventie de tip asociativ a autoritatilor publice pentru rezolvarea de probleme de interes public avand ca parteneri institutii private, fie din mediul de afaceri, fie din cadrul sectorului neguvernamental. Aceasta lucrare este focalizata pe cea de-a doua categorie de potentiali parteneri.

 

Accesul la resurse complementare si, implicit, cresterea capacitatii de actiune a partenerilor dincolo de o însumare aritmetica, sporirea credibilitatii si câstigul de imagine al partenerilor, precum si beneficiul social obtinut prin instituirea unor modele pozitive în comunitate, sunt cateva argumente invocate atat de reprezentantii organizatiilor neguvernamentale, cat si de catre cei ai autoritatilor, rezultate din studiile consacrate acestei problematici.

 

Lista oportunitatilor pentru realizarea unor asemenea demersuri la nivelul oricarei comunitati locale este extrem de lunga si atunci intrebarea care se naste in mod firesc este de ce nu se regaseste acest tip de abordare in practica curenta a rezolvarii problemelor comunitare.

Lipsa unei culturi asociative la nivelul tuturor potentialilor parteneri, accesul limitat la resurse al partilor, ca si un mediu legislativ neutru, nerestrictiv, dar, in acelasi timp, nestimulativ fata de un demers de tip asociativ, pot fi cateva dintre elementele ce ar putea fi citate, in cazul Romaniei, ca si raspuns la intrebarea de mai sus[19].

 

3.2.        Practica parteneriatului administratie publica – ONG

Intr-o tentativa de a optimiza parteneriatul administratie publica-ONG, sunt de reţinut cateva aspecte specifice managementului fiecarui tip de organizatie in parte:

a) resurse diferite: autorităţile au posibilitatea de a aloca fonduri publice, precum şi capacitatea de a emite reglementări, in timp ce ONG au posibilitatea accesarii de fonduri private, respectiv, de expertiza pentru soluţionarea unor probleme specifice şi capacitatea de a mobiliza voluntari.

b) mod de lucru: autorităţile au o capacitate de operare limitată la atribuţiunile prevăzute în reglementările proprii, respectiv, o capacitate de reacţie întârziată de birocraţie si tendinţa de a da prioritate problemelor generale, in timp ce ONG au o flexibilitate mai mare, capacitate de reacţie mai rapidă si tendinţa de a se focaliza pe probleme specifice.

c) structura şi cultura organizaţională: autorităţile sunt organizaţii mai curând mari şi cu structuri complexe, in timp ce ONG sunt organizaţii mai curând mici şi cu structuri simple.

 

Diferenţele pot provoca tensiuni; au fost identificate principalele obstacole în calea asigurării unor relaţii eficiente între ONG şi autorităţile publice: (I) diferenţa de percepţii a celor două părţi referitoare la aceleaşi situaţii, (II) lipsa de înţelegere a specificului activităţii desfăşurate de celălalt, (III) efectele particularităţilor economice şi culturale ale comunităţii asupra stilului de comunicare, a modului de distribuire a informaţiilor şi a modului de luare a deciziilor si (IV) diferenţa de putere în cadrul relaţiilor dintre cele doua părţi.

Elementul comun sesizat de ambele părţi, respectiv, faptul că se adresează aceluiaşi grup-ţintă (membrii comunităţii, care au aceleaşi probleme) şi capacitatea de identificare a unor soluţii pentru obstacolele menţionate pot face, însă, ca prin cooperare, administraţia şi ONG-urile să servească mai bine comunitatea.

Cooperarea prin parteneriat public-privat este facilitată în cazul în care: se cooperează pe o singură problematică, scopurile sunt clar definite, este practicată participarea publică în procesul de soluţionare a problemelor comunităţii, fiecare partener alocă timp şi resurse suficiente pentru planificarea cooperării, sunt stabilite de comun acord si în mod clar intenţiile şi dimensiunile cooperării, sunt clar identificate, evaluate şi alocate resursele necesare pentru buna derulare a cooperării în cadrul parteneriatului, se realizează o comunicare sistematică şi adecvată, sunt precizate atributiile, competentele, responsabilitătile fiecărui partener, este creat un sistem decizional bazat pe pozitia egală a partenerilor.

In procesul de identificare si rezolvare a problemelor comunitatii, organizatiile neguvernamentale sunt considerate ca “alternative” la solutiile administratiei publice. Expresia folosita ar putea crea confuzie. Comunitatile nu sunt puse în situatia de a alege între modelul de dezvoltare propus de administratia publica si unul propus de organizatii, pentru simplul motiv ca organizatiile nu pot lansa o asemenea oferta. Sunt exceptii cazurile in care eforturile organizatiilor ar putea sa duca la rezolvarea în întregime a unei probleme în comunitatea locala.

 

În acelasi timp însa, modul de actiune al organizatiilor poate reprezenta un model de abordare a problemei, nu neaparat singurul si nu neaparat cel mai bun, dar cu certitudine eficient prin prisma raportului investitie/efect. Acest lucru nu înseamna ca vreodata organizatiile neguvernamentale se vor substitui administratiei publice sau ca vor realiza ele sarcinile acesteia. Organizatiile nu reprezinta o alternativa în sine. Ele reprezinta un mod de actiune complementar activitatii administratiei, prin care comunitatea se autoresponsabilizeaza fata de rezolvarea propriilor probleme.

 

Organizatiile pot gasi noi solutii pentru probleme cu care se confrunta populatia, dar aceste solutii devin relevante doar daca ele pot influenta procesul de dezvoltare la nivelul întregii comunitati. Administratia si organizatiile neguvernamentale pot oferi, deci, nu alternative în competitie, ci solutii complementare pentru problemele comunitatii, fapt ce deschide calea catre o adevarata colaborare între ele[20].

 

In acest context, conceptul de parteneriat poate fi declarat drept un principiu dezirabil de actiune ce se regaseste, intr-o anumita masura, in cultura organizationala si practica unor institutii publice.

Administratia publica, prin statutul ei de “autoritate” in cadrul comunitatii, are un rol determinant in constituirea si derularea de parteneriate cu diversi actori ai comunitatii in vederea solutionarii unor probleme concrete.

Un aport suplimentar de resurse, pe fundalul unei adevarate explozii a nevoilor resimtite de cetatean, coroborata cu o criza cronica de resurse careia administratia trebuie sa ii faca fata, in orice parte a lumii ar functiona ea, reprezinta pentru institutia publica motivatia unei deschideri spre un comportament asociativ in rezolvarea problemelor de interes comunitar[21].

 

In practica, se constata insa ca, dincolo de asumarea, in ultimii ani, a conceptului teoretic si dincolo de discursul narativ, continua existenta unei implicari inegale a celor doi potentiali parteneri in dezvoltarea de colaborari. In România, în viziunea reprezentanţilor administraţiei publice, sunt de considerat următoarele principale obstacole în calea parteneriatului administraţie – ONG: deficienţe în funcţionarea autorităţilor 29%, cadru instituţional şi legislativ neadecvat 22%, resursele autorităţilor 15%, disfuncţionalităţi în funcţionarea ONG-urilor 15%, lipsa de informare 10%.

Desigur, exista si numeroase cazuri de parteneriat intre organizatii neguvernamentale si institutii publice, acest lucru fiind raportat public in mod pozitiv.

În determinarea vocaţiei parteneriale a organizaţiilor selectate, reprezentanţii administraţiei tind să utilizeze, în aceasta ordine, următorii indicatori: obiectivele organizaţiei, publicul-ţintă, resursele organizaţiei, impactul, participarea publică asigurată. Există o diferenţă consistentă între această grilă de evaluare şi cea practicată de fundaţiile finanţatoare (ponderea relativ redusă acordată impactului, de exemplu), ceea ce se poate explica prin diferenţa de experienţă în ceea ce priveşte evaluarea unei organizaţii şi a programelor acesteia.

 

In general, in practica, pe fundalul unor declaratii de deschidere ale administratiei publice catre demersul comun, de apreciat de altfel, se constata o atitudine profund pasiva din partea majoritatii institutiilor publice fata de acest tip de abordare. Mai mult, in prezent, asa cum aratam anterior, se constata o retragere a statului in ceea ce priveste mecanismele institutionale de colaborare cu ONG.

 

 

Initiativa, cu privire la rezolvarea in comun a unor probleme de interes public, continua sa apartina in majoritatea covarsitoare a cazurilor, organizatiilor neguvernamentale. Desigur, nu vorbim despre toate organizatiile, tot asa cum nu vorbim despre toate institutiile publice. Nuantari ale discursului se impun in contextul unei realitati in care nu toate organizatiile neguvernamentale trebuie sa isi asume in mod necesar vocatia binelui public, tot asa cum afirmatia de mai sus nu inseamna ca in administrarea problemelor comunitare, institutia publica trebuie neaparat sa isi atraga organizatii neguvernamentale drept parteneri.

 

Cu alte cuvinte, in general, organizatiile sunt cele care solicita colaborarea administratiei publice si, functie de varii conditii: prioritati proprii, disponibilitate de a lucra in parteneriat, imaginea publica a organizatiei, etc., administratia accepta sau nu implicarea intr-un asemenea demers. Pe fond, normalitatea situatiei descrise mai sus, nu poate fi contestata. Problema este legata, insa, de atitudinea fata de responsabilitatea rezolvarii problemelor comunitatii a celor doi potentiali parteneri. Daca pentru administratie acest tip de responsabilitate este definit prin norma legala, deci are un caracter obligatoriu, impus, si, in ultima instanta, reprezinta ratiunea de a fi a institutiei publice, pentru organizatiile neguvernamentale, ca forme structurate ale initiativei private, asumarea acestui tip de responsabilitate este rezultatul propriei vointe, determinata fiind de orientarea unui interes de grup, cu caracter privat, catre binele public.

 

O atitudinea pozitiva a administratiei publice fata de ideea unui demers asociativ in rezolvarea problemelor cu care se confrunta comunitatea se regaseste in existenta si, respectiv, aplicarea unei politici publice cu privire la organizatii neguvernamentale, in general, si mai ales cu privire la cele ce au volcatia binelui public, in special.

Cu alte cuvinte, raportat la responsabilitatea sociala pe care fiecare dintre cele doua parti in discutie o poarta in raport cu comunitatea, ar fi de asteptat, ca autoritatile publice sa manifeste mult mai mult interes fata de ideea atragerii de resurse complementare celor de care dispune intr-o cantitate mai mult decat limitata, dupa cum aratam mai inainte, indiferent de modul in care s-ar materializa aceste resurse: expertiza, bani, logistica, etc.

Acest interes, daca el exista, trebuie sa fie manifestat de o maniera publica, intr-un mod coerent, transparent si echidistant fata de potentialii parteneri. Pe scurt, toate aceste caracteristici s-ar regasi in existenta unei politici publice privitoare la o problema data (starea de sanatate a populatiei, situatia mediului ambiant, etc.) sau fata de un anumit grup-tinta (tinerii, organizatiile neguvernamentale, etc.)[22]


ACTORI IMPLICATI ÎN PROMOVAREA PROIECTELOR DE COOPERARE[23]

– MIZE ŞI MIJLOACE -

 


Abordarea raporturilor dintre administraţia publică şi ONG-uri este un demers care nu poate fi neutru din punct de vedere axiologic, necesitând asumarea unei poziţii în raport cu valorile societăţii. A promova relaţii de colaborare între aceste părţi, a stimula formule de parteneriat administraţie publică – ONG-uri, reprezintă o opţiune în favoarea democraţiei şi a unei evoluţii democratice a proceselor dintr-o societate[24].

 


3.3. Rolul declaratiilor publice in relatia autoritate publica – organizatii

neguvernamentale

Relatia autoritate publica – organizatii neguvernamentale ar fi mai usor de construit si dezvoltat daca ar fi fundamentata pe documente oficiale, care sa consacre public valorile asumate si intentiile partilor. De cele mai multe ori, in cazul reuniunilor comune a celor doua parti aici in discutie, indiferent de tipul institutiei care a initiat reuniunea, participantii nu reusesc sa construiasca dialogul, esuand in lamentari si acuzatii reciproce. Participantii la asemenea intalniri nu reusesc sa treaca de bariere inerente de comunicare ce deriva din apartenenta la doua tipuri diferite de cultura organizationala si nici nu cauta sa defineasca o baza comuna pentru a dialoga.

 

In situatia descrisa, reactiile participantilor par perfect naturale in raport cu gradul de maturitate al institutiilor reprezentate la discutii, guvernamentale si neguvernamentale (evident, aceasta afirmatie nu inseamna ca situatia descrisa este si dezirabila!)

Tipurile de reactii descrise, nu reprezinta niste cazuri in sine, izolate, specifice unui numar mic de indivizi, ele sunt definitorii pentru ceea ce ar fi comportamentul comun astazi si se regasesc transpuse in cultura organizationala a institutiilor, oricare ar fi natura lor.

 

Trecand intr-un plan metodologic, modul de abordare al dialogul dintre autoritate publica si organizatii implică un risc major si care ar putea sa compromita ideea dialogului in sine.  Incercarea de a trece direct la actiune (chiar si cand e vorba doar despre intalniri intre cele doua parti), fara a se realiza o definire de pozitii a celor doua tipuri de institutii, guvernamentale si neguvernamentale, si, respectiv, a interesului pentru o asemenea abordare (construirea unei relatii de colaborare intre parti), ar putea sa conduca la esuarea initiativei.

E vorba de un proces tipic de negociere in care cele doua parti ar trebui sa inceapa prin a-si defini pozitiile de negociere pe baza unor declaratii publice, adoptate de fiecare in parte si care sa includa valorile pe care si le asuma institutia, principii de actiune, interesul/pozitia in raport cu problema pusa in discutie, interesul/pozitia in raport cu alte institutii (eventual, chiar o nuantare cu privire la posibili parteneri), etc. pentru ca, ulterior, diin cele doua pozitii declarate sa fie identificata zona comuna de interes.

Declaratiile publice nu au doar rolul de a clarifica pozitia unei parti in raport cu problema data, ci si de angajament public, constituind un reper pe care opinia publica il poate folosi in evaluarea demersurilor realizate pe baza angajamentului auto-asumat de catre fiecare parte. Evident, dintr-o anumita perspectiva, procesul devine, prin complexitatea sa, mult mai dificil de administrat.

Revenind la problema comportamentului comun si, respectiv a culturii organizationale in Romania, gestionarea unui moment reflexiv, din perspectiva descrisa, este un exercitiu putin practicat, fiind preferata actiunea directa unei abordari care sa implice un consum suplimentar de timp “cand sunt atatea de facut…”

 

Tot din perspectiva metodologica, si tot legat de ceea ce este, de fapt, un proces de negociere, ar trebui luat in considerare si faptul ca procesul este de obicei dezechilibrat. Avem pe de o parte, pozitia autoritatii publice, oricare ar fi ea, si, pe de alta parte, pozitiile a numeroase alte institutii. E dificil de gasit zona comuna atunci cand exista o mare diversitate de pozitii (ceea ce nu inseamna ca trebuie restrans accesul organizatiilor la asemenea negocieri). Cu alte cuvinte, inainte de intalnirile cu autoritatea publica, organizatiile neguvernamentale ar trebui sa isi defineasca propria pozitie comuna. Altfel, exista riscul ca autoritatea, oricat de binevoitoare ar fi, sa nu aibe cu cine dialoga sau sa isi gaseasca parteneri de dialog a caror legitimitate sa fie larg contestata (GONGO’s – GOvernmental NGOs, de exemplu…). Sau si mai grav, autoritatea poate sa isi justifice lipsa de interes pt dialog prin inexistenta unei “voci comune” a posibililor parteneri .

 

Legat de definirea pozitiei autoritatii publice in raport cu organizatiile neguvernamentale, este de dorit ca relatia oricarei autoritati cu aceste organizatii sa fie construita sub forma unui demers sistematic si coerent (proceduri, politica publica), bazat pe declaratii de politica publica si care permite depasirea fazei declarative si a actiunii conjuncturale. 

 


3.4. Documente de politica publica privind cooperarea guvern – organizaţii

neguvernamentale[25]

Documentele de politici privind cooperarea (DPC) reflectă un stadiu timpuriu de dezvoltare în relaţia dintre guvern şi organizaţiile nonprofit. Ele exprimă punctele de vedere ale autorităţilor publice (guvern, Parlament, instituţii UE) asupra rolului societăţii civile şi creează o bază pentru o interacţiune constructivă cu organizaţiile celui de al treilea sector.

 

DPC urmăresc două obiective primordiale:

  • încurajarea participării publice în viaţa politică
  • stabilirea unor mecanisme de cooperare care să uşureze sarcina guvernului în furnizarea de servicii publice.

Pentru atingerea acestor obiective, DPC includ principii generale, precum şi planuri specifice[26]. Ele recunosc în mod caracteristic rolul important al sectorului nonprofit în dezvoltarea societăţii, articulează principiile de cooperare, prevăd intenţii generale şi schiţează etapele specifice care să fie urmate de guvern şi organizaţiile civice.

 

DPC sunt de obicei rezultatul unor eforturi mutuale şi negocieri. Ele includ documente bilaterale de tip “înţelegere”(Compact-urile din Marea Britanie), acorduri de facto adoptate ca programe oficiale de către Guvern (Programul Croat pentru Cooperare) sau de către Parlament (Conceptul de Dezvoltare a Societăţii Civile Estoniene), şi declaraţii unilaterale exprimând angajamentele luate numai de către o singură parte (Strategia Guvernului Ungariei faţă de Sectorul Civil).

 

Aceste înţelegeri sau declaraţii oferă avantaje tangibile atat pentru sectorul asociativ, cat şi pentru sectorul public.

DPC oferă organizaţiilor civice un mijloc de a creşte sprijinul pentru munca lor şi ca urmare pentru a şi putea extinde activităţile în interesul societăţii.

Pentru guvern, acordurile pot ajuta la asigurarea unei îndepliniri mai performante a sarcinilor guvernamentale.

O politică de cooperare nu poate reuşi decât dacă fiecare parte înţelege, respectă şi acordă încredere “rolului şi misiunii celeilalte parti”[27]. Organizaţiile neguvernamentale, de regulă, iau iniţiativa de a propune negocieri, dar autorităţile publice pot, deasemenea, iniţia procesul şi conduce la un rezultat de succes, cum a fost cazul în Croaţia şi Ungaria. Experţii ar putea fi implicaţi în schiţarea textului şi stadiul de discuţii şi de consolidare ar trebui să aibă drept caracteristică definitorie o largă participare publică.

 

Succesul relatiei, desigur, necesită mai mult decât un document de politică. Punctul nr. 15 din Compactul britanic numeşte documentul “un punct de plecare şi nu o concluzie”[28].

Guvernul şi organizaţiile neguvernamentale pot realiza o comunicare mai bună şi, deci, o relaţie mai puternică, prin procesul de negocieri cu frecventele sale contacte, discuţii constructive, cooperare activă, compromisuri, concesii reciproce şi înţelegeri.

 

Documentele politice de cooperare urmăresc două abordări principale:

  • unele DPC subliniază un cadru general pentru cooperarea viitoare, dar lasă detaliile să fie rezolvate în implementare (precum în Marea Britanie şi Danemarca),
  • altele specifică atât aspecte ale viitoarei cooperări, cât şi detalii de implementare (precum în Conceptul de Dezvoltare a Societăţii Civile Estoniene).

 

Experienţa arată că modul de abordare adoptat nu afectează şansele pentru implementarea efectivă. Mai degrabă, succesul final depinde de buna voinţă a ambelor părţi, mecanismele legislative şi politice de împlinire a obligaţiilor contractuale şi a angajamentelor politice, precum şi de starea relaţiilor între sectorul guvernamental şi cel neguvernamental.

 

Fie detaliat, fie numai în termeni generali, documentul trebuie să stabilească câteva elemente esenţiale pentru crearea unui parteneriat de succes. Aproape toate acordurile, declaraţiile, documentele, şi strategiile de acest tip includ următoarele secţiuni:

  • O declaraţie de reprezentare privind părţile care reprezintă cele două sectoare în adoptarea şi implementarea DPC, incluzând mecanismele pentru numirea lor şi împuternicirile, responsabilităţile şi obligaţiile lor.
  • O declaraţie de principii adresându-se rolurilor şi funcţiilor celor două părţi în dezvoltarea societăţii democratice, incluzând recunoaşterea autonomiei lor (vezi Carta Daneză), drepturile de bază şi obligaţiile, constrângerile legale şi logice cărora trebuie să le facă faţă în îndeplinirea acestor obligaţii[29] şi angajamentele lor pentru valori comun respectate, definite în document. Aceste valori pot include participarea publică în procesul de luare a deciziilor şi flexibilitatea în instrumentele guvernării (Cartea Albă a UE privind Guvernarea Europeană EU[30]); şi, pentru sectorul voluntar, diversitatea (Compact-ul britanic), responsabilitatea, deschiderea, promovarea non violenţei şi egalităţii între oameni, coerenţa, transparenţa şi responsabilitatea pentru utilizarea resurselor publice (Programul Croat pentru Cooperare).
  • O schiţă generală a domeniilor de cooperare, precum furnizarea de servicii, legislaţie şi alte procese de luare a deciziei, mediu, ajutor internaţional de dezvoltare, acces la informaţie, formularea politicilor publice în domenii variate, descentralizare şi dezvoltarea de intreprinderi sociale; şi instrumente specifice de cooperare, incluzând dezbaterile publice, consultările, corpurile consultative comune şi de luare a deciziei, acorduri de parteneriat pentru furnizarea comună a serviciilor, schimbul de informaţie şi dreptul la iniţiativă legislativă.
  • Problemele legate de finanţare pot include obligaţiile de a dezvolta coduri de bune practici de finanţare (Compactul din Anglia), descrieri ale mecanismelor de finanţare pentru a sprijini mediul asociativ (pe termen lung sau scurt), angajamente de a stabili un sistem fiscal care direct sau indirect să încurajeze activităţile celui de al treilea sector (ca în Conceptul Estonian pentru Dezvoltarea Societăţii Civile), şi angajamente de a dezvolta legislaţia care sprijină auto sustenabilitatea celui de al treilea sector şi finanţarea organizaţiilor persoanelor dezavantajate (Programul Croat pentru Dezvoltare şi Strategia Guvernului Ungar).

 

Dată fiind natura lor generală, documentele politice de cooperare nu stabilesc obligaţii specifice de finanţare. Mai degrabă, ele preconizează dezvoltarea politicilor de finanţare şi mecanismelor care să asigure sprijinul public pentru sectorul voluntar. Documentul poate oferi modele clare de politici de finanţare, inclusiv atât tipuri variate de mecanisme de finanţare (sprijinul în natură nu trebuie trecut cu vederea) cât şi obligaţiile celui de al treilea sector de a stabili standarde de contabilitate pentru folosirea banilor publici.

  • Elementele de implementare includ un calendar acoperind obiectivele pe termen scurt sau lung[31], alocarea de responsabilităţi instituţiilor publice implicate în implementare, şi, posibil, elemente precum propunerea unui instrument de monitorizare şi evaluare, prevederi pentru examinare şi revizuire, şi un mecanism pentru rezolvarea disputelor.Această secţiune reflectă nivelul de angajare a guvernului faţă de principiile recunoscute în documentul politic, specificitatea fiind aici crucială. Natura generală a documentului poate să nu permită o planificare detaliată a implementării; totuşi pentru a evita crearea unui acord “literă moartă”, această secţiune ar trebui să fie cât mai concretă şi ar trebui să prevadă pentru realizarea unei relaţii constructive între calendare, cadru instituţional pentru implementare, responsabilităţi reciproce şi coordonarea generală. La secţiunea “Dezvoltarea pe mai departe a Programului” din  Programul Croat pentru Cooperare, de exemplu, reprezentanţii guvernului şi celui de al treilea sector se întâlnesc anual pentru a “revizui şi analiza acţiunile din cadrul Programului,” după care ei publică un raport al întâlnirii şi îl trimit Parlamentului. Compactul britanic autorizează un grup ministerial special să supravegheze implementarea Compactului, să “încurajeze adoptarea sa de alte agenţii publice….şi să promoveze comunicarea între Guvern şi sectorul voluntar şi comunitar”.

 

Conţinutul specific variază, în funcţie de natura legală a documentului, nivelul existent de cooperare între cele două sectoare, tradiţiile legislative, politice şi sociale din ţară, şi instituţiile publice care adoptă acordul. Un document poate conţine numai discuţii superficiale pe anumite subiecte sau chiar să le omită cu totul. O detaliere exhaustivă nu este esenţială. Totusi, şansele de succes cresc atunci când anumite aspecte sunt abordate în detaliu, în special, mecanismele de finanţare.


Cap. 4. Oportunitatea elaborarii unei politici publice la nivel national cu privire la organizatii neguvernamentale in Romania

 

 4.1. Ipoteze de lucru

-                Interesul statului in a-si asocia organizatii private in rezolvarea unora dintre problemele existente pe agenda societatii este foarte vizibil, cu precadere in domeniul dezvoltarii economice, domeniu in care acest interes este materializat printr-un set de reglementari si mecanisme ce vizeaza stimularea dezvoltarii firmelor private!

Nu acelasi lucru se poate afirma despre pozitia statului cu privire la organizatii neguvernamentale! Un argument in favoarea acestei declaratii, il reprezinta prevederile cadrului legislativ, o componenta esentiala in definirea mediului in care se constituie si isi desfasoara activitatea atat organizatiile neguvernamentale, cat si administratia publica.

La nivelul acestei ultime afirmatii se poate constata ca in Romania, intr-o perspectiva comparativa internationala, cadrul legislativ defineste un mediu mai degraba permisiv decat stimulativ in raport cu functionarea organizatiilor neguvernamentale.

In masura in care este acceptata ideea ca, si in Romania, conceptul de dezvoltare a societatii ar include, pe langa dimensiunea economica, si alte dimensiuni: culturala, civica, etc., se impune existenta unei politici publice a guvernului privind ONG;

-        Existenta unei politici publice privind ONG face si obiectul recomandarilor pentru procesul de reforma a administratiei publice,

-                Există, în prezent, in domeniul legislativ, colaborări între instituţiile statului şi organizaţii neguvernamentale, fie iniţiate de către instituţii publice, fie de către organizaţii neguvernamentale, de ex.: proiectul de lege privind alocaţia pentru copii, proiect pentru înfiinţarea în România a unei Agenţii Europene pentru Drepturile Copilului, etc.

-                Este de notorietate faptul ca exista o criza in ceea ce priveste accesul organizatiilor neguvernamentale din Romania la resurse (publice sau private). Principalii finantatori privati pentru organizatiile neguvernamentale din Romania erau institutii straine si ele au inceput sa migreze inspre alte tari inca din 1995, iar integrarea a facut ca fondurile de preaderare puse la dispozitie de Uniunea Europeana sa fie inlocuite de fondurile structurale, mult mai greu accesibile organizatiilor neguvernamentale. Pe de alta parte, au existat programe de finanţare a proiectelor ONG de către statul român, care au fost însă închise – este cazul liniei de finanţare administrate de către Camera Deputaţilor, Agenţia pentru Strategii Guvernamentale, programele de interes naţional, etc.

-                Dezvoltarea problematicii societatii impune ca actiunea ONG sa fie complementara pietei si sistemului public. Aceasta situatie necesita cresterea capacitatii ONG de a colabora cu instituţiile administraţiei publice;

-                Relaţia dintre stat şi sectorul non-profit ar trebui să presupună mai mult decât folosirea ONGurilor în campanie electorală. Această relaţie trebuie să fie una profesionistă, cu orizonturi strategice şi care să urmărească obţinerea de rezultate benefice societăţii.

-                In general, relatiile dintre institutii publice centrale si ONG sunt guvernate preponderent de arbitrar (fiind dependente de bunavointa autoritatilor, notorietatea organizatiei, etc.);

-                In acest moment, nu exista o politica publica a guvernului cu privire la ONG. Pozitia guvernului cu privire la ONG este materializata, in prezent, prin existenta, in mod independent, a mai multor elemente (legi privind ONG, mecanisme de finantare, etc), care au fost create la momente diferite, fara sa fie urmarita coerenta constructiei! Aceasta situatie face ca pozitia guvernului cu privire la ONG sa fie greu definibila in ansamblul sau si putin predictibila!

-                dezvoltarea politicii publice a guvernului cu privire la ONG, cu alte cuvinte, introducerea de noi  instrumente de politica publica si optimizarea celor existente, ar trebui sa fie realizata pe baza unei largi consultari a sectorului asociativ, in calitate de beneficiar.

-                Se resimte acut nevoia de abordari institutionale care să depăşească un mandat ministerial şi care sa beneficieze de o alocare aferenta de resurse. Este stringenta nevoia de planificare. Statul trebuie să conceptualizeze relaţia sa cu ONGurile şi să o materializeze prin instrumente corespunzătoare de politică publică. Trebuie să fie clar stabilite poziţiile fiecărei părţi.

 

4.2. Particularitati ale unor modele (experiente) existente

-                la ora actuala exista mai multe tari in care au fost elaborate si adoptate documente  oficiale, sub diferite denumiri, care definesc valorile si principiile ce stau la baza relatiilor dintre stat si organizatii neguvernamentale.

Modelul de referinta cu privire la dezvoltarea unei politici publice a guvernului cu privire la ONG este cel britanic (COMPACT – COMmunity PACT).

El a fost deja replicat, in diverse versiuni, in mai multe tari ale lumii, inclusiv in unele tari din Estul si Centrul Europei (Estonia, Croatia).

- In Canada nu exista, ca in Marea Britanie, o organizatie-umbrela care sa negocieze, in numele sectorului, elaborarea unui document care sa stipuleze elementele ce ar trebui sa stea la baza relatiei dintre guvern si ONG. De aceea, in aceasta tara, procesul de elaborare s-a desfasurat sub forma unui ciclu de mese rotunde ce au avut loc in diverse locatii geografice, acoperind teritoriul national. Din perspectiva mentionata, o asemenea metodologie ar fi relevanta si pentru situatia din Romania.

-                pentru a asigura “continuitatea politica” a documentului ce afirma principalele valori si principii ce stau la baza politicii publice privind ONG (documentul de pozitie), este recomandabila adoptarea acestui document de catre parlament (dupa modelul estonian, considerat, in acest moment, un reper chiar si pentru Marea Britanie). Experienta actuala demonstreaza necesitatea trecerii documentului prin parlament (vezi cazul Canadei, unde documentul a cazut in desuetitudine  dupa schimbarea Primului-ministru ce a semnat documentul).

-                din perspectiva integrarii Romaniei in Uniunea Europeana si, implicit, disponibilizarii unor fonduri europene substantiale (proportional cu dimensiunile tarii), se pune problema capacitatii noastre reduse de a dezvolta si implementa proiecte, pe de-o parte, si de a utiliza performant fondurile disponibilizate, pe de alta parte. Experiente similare anterioare (cazul Poloniei) arata ca guvernul a constientizat nevoia de a asocia ONG la procesul de administrare a acestor fonduri, motiv pentru care, cu doi ani inainte de momentul aderarii, si-a pus problema stimularii capacitatii ONG de a administra fonduri europene.

 

4.3. Beneficii asteptate

Adoptarea in Romania a unei politici publice privind ONG  va conduce la:

-          coagularea unui nou model in relatia guvern-ONG, cel mai avansat la ora actuala dintr-o perspectiva comparativa internationala,

-          un puternic castig de imagine publica pentru Romania,

-          o crestere a legitimitatii sectorului ONG si a capacitatii sale de a interveni eficace in strategia de modernizare a Romaniei

-          crearea premiselor constituirii unui grup de actori sociali  capabili sa stimuleze si sa eficientizeze reforma administratiei publice insasi

 

4.4. Concepte si terminologie propuse

 

4.4.1. Politica statului roman privind ONG

In intelesul acestui text, politica publica este formata dintr-un set de elemente coerente si sistematic aplicate ce definesc atitudinea si comportamentul unei institutii publice cu privire la o anumita problematica (specifica unui domeniu de activitate in societate: cultura, sanatate, economie mediu, etc. sau un anumit grup-tinta: batrani, tineri, someri, etc)

Ea cuprinde declaratii de valorizare, reglementari legale, programe de finantare, etc.

In cazul de fata, este vorba despre politica publica ce defineste relatiile dintre guvern si ONG. Ea materializeaza atitudinea si comportamentul guvernului fata de ONG, respectiv, fata de problematica cu care ele se confrunta.

 

Relatiile de colaborare dintre guvern si ONG pot lua forma urmatoarelor actiuni:

-          asociere in procesul de elaborare de politici sau decizii publice;

-          alocare de resurse publice (in mod direct: granturi, contractari de servicii publice, alocare de sedii sau terenuri,  respectiv, indirect: scutiri de taxe sau impozite, etc.);

-          implementare de politici publice (asocierea ONG la elaborarea, implementarea si evaluarea programelor guvernamentale).

 

Continutul acestei politici publice este definit de catre agenda relatiei dintre stat (administratie publica centrala, parlament) si ONG.

 

4.4.2. Agenda relatiei dintre stat si ONG

Este constituita din totalitatea subiectelor ce definesc relatia dintre stat si ONG, cu mentiunea ca este vorba doar despre subiecte relevante pentru orice organizatie neguvernamentala! (cu alte cuvinte, subiecte ce nu sunt asociate, in mod specific, doar organizatiilor ce activeaza intr-un anumit domeniu!)

 

4.4..3. Instrumente ale unei politici publice

Este vorba despre totalitatea elementelor ce definesc o anumita politica publica.

Aceste elemente pot fi:

  1. de pozitionare (declaratii de valori sau principii: transparenta, participare, dialog, etc.)
  2. de reglementare (norme legale ce definesc procedurile prin care institutii publice abordeaza o anumita problema, in cazul de fata, ce vizeaza organizatii neguvernamentale. De ex.: modalitati de finantare a ONG din fonduri publice, de consultare a ONG in procesul elaborarii deciziilor publice, de constituire a unei ONG, obtinerea statutului de utilitate publica, de acreditare ca furnizori de servicii, etc. )
  3. de structurare (de ex.: consilii consultative, atributii explicite pentru functionarul cu responsabilitati privind relatia cu ONG din cadrul oricarei institutii publice, etc)
  4. de monitorizare si evaluare a procesului de implementare a politicii publice, respectiv, a rezultatelor obtinute si impactului creat

 

 

5. Documente de realizat in cadrul initiativei

 

5.1. Documentul de pozitie

Este un instrument de politica publica ce vizeaza optimizarea relatiilor dintre stat (administratie publica centrala, parlament) si ONG in beneficial cetatenilor Romaniei.

Documentul de pozitie cuprinde:

  1. valorile si principiile pe care guvernul si parlamentul si le asuma pentru a defini baza relatiei cu ONG (elementele de pozitionare)
  2. sarcinile pe care guvernul si le asuma privind transpunerea in practica a valorilor si principiilor (mentionate mai sus), respectiv:

-          nominalizarea unei structuri interne a guvernului care sa aibe ca sarcina elaborarea politicii publice a acestuia cu privire la ONG si punerea ei in aplicare.

-          realizarea anuala a documentului “Politica guvernului privind ONG in Romania”.

 

Documentul este adoptat, in urma dezbaterii sale, de catre Parlamentul Romaniei.

Textul supus dezbaterii este rezultatul activitatii unui grup de lucru (comitetul mixt) format din reprezentanti ai guvernului si ai ONG.

 

Daca este cazul, textul documentului de pozitie este revizuit de catre comitetul mixt pe baza raportului anual de evaluare a politicii publice privind ONG.

Ulterior, este dezbatut si adoptat de catre Parlamentul Romaniei in sesiunea de toamna.

 

5.2. Codurile de conduita

Sunt documente ce descriu valorile si principiile pe care guvernul si le asuma pentru un anumit tip de relatie cu ONG (de ex.: codul de conduita privind finantarea ONG din fonduri publice. La fel pentru consultare.).

Aceste coduri sunt instrumente ce promoveaza modele de buna practica in ceea ce priveste conduita guvernului si a institutiilor subordonate lui in raport cu diversele tipuri de relatii pe care guvernul le dezvolta cu ONG.

 

In faza initiala, textul documentului este realizat in cadrul comitetului mixt pentru relatia guvern-ONG. In final, textul rezultat, este adoptat de catre guvern.

 

Textul documentului este revizuit de catre comitetul mixt pe baza raportului anual de evaluare a politicii publice privind ONG. Daca se fac recomandari de modificare, el este, ulterior, adoptat de catre Guvernul Romaniei in varianta noua.

 

5.3. Politica Guvernului Romaniei privind relatiile cu ONG

Este un document care, pornind de la valorile si principiile din documentul de pozitie, cuprinde:

  1. inventarul elementelor de reglementare si de structurare (asa cum au fost descrise mai sus ca instrumente ale unei politici publice) si pe care guvernul si le asuma in gestionarea relatiei cu ONG

Inventarul acestor elemente face referire la urmatoarele tipuri de reglementari si structuri (instrumente):

-              care exista in practica actuala a guvernului

-              care exista in practica actuala, dar trebuie optimizate

-              care nu exista in practica actuala si ar trebui create.

 

2.  planul de implementare aferent.

In faza initiala, textul documentului este realizat de catre guvern. Ulterior, continutul este dezbatut cu reprezentantii ONG, in cadrul comitetului mixt pentru relatia guvern-ONG.

In final, textul rezultat, este adoptat de catre guvern.

 

5.4. Raportul de evaluare a politicii publice privind ONG in Romania

Raportul este realizat anual, de catre un grup de consultanti independenti, angajati de catre guvern.

Continutul sau este supus consultarii grupului ONG pentru relatia guvern-ONG, dupa care este dezbatut in cadrul unei mese rotunde ce are loc in cadrul parlamentului, in primul trimestru a fiecarui an.

Varianta finala a textului este publicata de catre guvern sub forma unei brosuri, respectiv, postata pe Internet.

 

 

Cap. 6. Structuri ce operationalizeaza initiativa

 

6.1. Grupul de initiativa pentru optimizarea relatiei dintre guvern si ONG

Grupul functioneaza ca o structura informala si este format din organizatii care prin misiunea lor isi asuma rezolvarea problematicii sectorului, in ansamblul sau (centre de resurse ONG dedicate dezvoltarii sectorului) sau organizatii cu un relevant potential de influentare a politicilor publice!

Premiza existentei unui asemenea grup este legata de necesitatea asumarii initiativei care vizeaza optimizarea relatiei dintre guvern si ONG!

Atributiile grupului sunt legate de:

-       definirea initiativei (scop, etape, actiuni, produse) ce vizeaza optimizarea relatiei dintre guvern si ONG

-       identificarea reprezentantilor guvernului ce ar putea fi implicati in proiect

-       negocierea conditiilor de implicare a guvernului ca partener in acest proiect. Stabilirea de comun acord a obiectivelor si etapelor proiectului

-       elaborarea agendei, documentatiei aferente, precum si a metodologiei pentru dezbaterea subiectelor la nivel local, respectiv, identificarea organizatiior cu potential de organizare a acestor dezbateri

-       elaborarea agendei, documentatiei aferente, precum si a metodologiei pentru dezbaterea subiectelor in cadrul Forumului National ONG.

 

Note:

-       grupul de initiativa nu reprezinta sectorul asociativ!

-       grupul se auto-dizolva in momentul desemnarii, in cadrul Forumului National ONG, a  unor reprezentanti de organizatii neguvernamentale ca membri ai grupului de lucru ONG pentru relatia guvern-ONG.

 

6.2. Grupul de lucru ONG pentru relatia guvern-ONG

Este o structura informala a carei membrii sunt numiti in cadrul Forumului National ONG avand ca mandat reprezentarea intereselor organizatiilor neguvernamentale in procesul de elaborare, respectiv, de evaluare, a politicii publice privind ONG in Romania.

 

Componenta propusa pentru acest grup se bazeaza pe clasificarea internationala a organizatiilor neguvernamentale (ICNPO), in ideea ca pentru fiecare domeniu de actiune (servicii sociale, protectia mediului, cultura, etc), forumul sa numeasca reprezentantul unei organizatii reprezentative (organizatie-fanion).

Metodologia acestor nominalizari urmeaza sa fie definitivata in cadrul forumului.

 

Atributiile grupului sunt legate de:

-  elaborarea textului pentru documentul de pozitie (in cadrul comitetului mixt: guvern – ONG)

-  elaborarea textului pentru codurile de conduita (in cadrul comitetului mixt: guvern – ONG)

-  negocierea continutului pentru “Politica Guvernului Romaniei privind ONG” (in cadrul comitetului mixt: guvern – ONG)

-  amendarea textului pentru Raportul anual de evaluare a politicii publice privind ONG

 

6.3. Comitetul mixt: guvern – ONG

Este un grup de lucru format din reprezentanti ai guvernului si ai grupului de lucru ONG pentru relatia guvern-ONG. Grupul functioneaza ca o structura informala.

Reprezentantii guvernului sunt desemnati din partea unor ministere sau structuri specializate ale guvernului pentru gestionarea relatiei cu ONG.

 

Atributiile comitetului sunt legate de:

-          elaborarea textului pentru documentul de pozitie

-   elaborarea textului pentru codurile de conduita

-          negocierea continutului pentru “Politica Guvernului Romaniei privind ONG”

 

Bibliografie

 

  • Anheier Helmut and Salamon Lester,  The Emerging Sector, an Overview, (Baltimore: The Johns Hopkins Institute for Policy Studies, 1994).

 

  • Bullain Nilda şi Toftisova Radost, “O analiză comparativă a Politicilor şi Practicilor europene în cooperarea dintre Guvern şi Organizaţii Neguvernamentale”, articol apărut în The International Journal of Not-for-Profit Law, Nr. 4, Volumul 7, Septembrie 2005, o publicaţie trimestrială a International Center for Not-for-Profit Law.

 

 

  • Danish Charter for interaction between Volunteer Denmark / Associations Denmark and the public sector, Decembrie 2001

<http://www.frivillighed.dk/filecache/2716/1079696504/charter_for_interaction_between_volunteer_denmark.doc.doc>.

 

  • Das Gupta Monica, Grandvoinnet Helene, Romani Mattia, Fostering community-driven development: what role for the state? World Bank Policy Research Working Paper 2969, January 2003

 

  • EU Commission’s White Paper on European Governance, Brussels, 2001

<http://europa.eu.int/eur-lex/en/com/cnc/2001/com2001_0428en01.pdf>.

·         Forumul Regional al ONG, Declaratia “Parteneriatul dintre guverne, societatea civila, si organizatiile internationale in consolidarea democratiei”,  Bucuresti,14-15 nov, 2003

·         International Center for Not-for-Profit Law (ICNL), Comparative Assessment of NGO/Government Partnership in Romania, 2000,

·         Liseţchi Mihai si Olteanu Ion, Carte alba la Forumul Naţional ONG, 1998: “Organizaţiile neguvernamentale şi conceptul de parteneriat”

 

·         Lisetchi Mihai, Carte alba la Forumul National ONG 1999: ”Parteneriatul administratie publica – organizatii neguvernamentale. De la declaratii de intentie la politici publice”

·         Olteanu Ion, Stadiul actual al parteneriatului administraţie – ONG, Oficiul pentru Relaţia Guvern – ONG, Guvernul Romaniei, aprilie 1998

 

  • Olteanu Ion, Raport in cadrul Forumului Naţional ONG, 2002 la tema: „Parteneriatul dintre organizaţii neguvernamentale şi administraţia publică”

 

  • Pactul de Stabilitate, Întalnirea Mesei de Lucru 1, Declaraţia privind parteneriatul ONG-uri – guverne în Sud – Estul Europei, Bucuresti, 27 octombrie 2000

 

  • Parliamentary Office of Mihai Gheorghiu, NGOs and Public Administration /Romanian Legislation, (International Center for Not-for-Profit Law, 1999)

 

  • Salamon Lester, Partners in Public Service: Government Non-Profit Relations in the Modern Welfare State, (Baltimore: Johns Hopkins University Press, 1995).

 


 

 

 

 

 

ANEXE

 

 

 


Anexa 1

 

 

 


Anexa 3

 

Obiectivele Oficiului pentru Relaţia Guvern – ONG vizau:

A. Privitor la creşterea capacităţii administraţiei publice de a colabora cu sectorul asociativ:

  • Optimizarea cadrului normativ referitor la activitatea ONG-urilor şi la atribuţiile care revin diferitelor eşaloane ale administraţiei care colaborează cu ONG-urile
  • Optimizarea organizării şi funcţionării compartimentelor administraţiei care au atribuţii în realizarea parteneriatului cu ONG-urile
  • Promovarea unor proceduri şi standarde de lucru ale administraţiei cu ONG-urile la nivel central şi local
  • Promovarea unor programe de perfecţionare a funcţionarilor publici care au atribuţii în realizarea parteneriatului administraţie – ONG-uri, de schimburi de experienţă
  • Realizarea de activităţi de asistenţă şi consultanţă pentru compartimentele administraţiei centrale şi locale cu atribuţii în realizarea parteneriatului administraţie – ONG-uri
  • Atragerea de resurse interne şi externe pentru promovarea acestor elemente ale strategiei (PHARE, Banca Mondială, USAID)

 

B. Privitor la promovarea politicii de parteneriat administraţie publică – ONG-uri:

  • Promovarea constituirii de structuri consultative administraţie – ONG-uri la nivel sectorial şi teritorial pentru definirea politicilor publice
  • Promovarea parteneriatului administraţie ONG-uri la nivel sectorial şi teritorial vizând punerea în aplicare a programelor de dezvoltare/reformă specifice
  • Promovarea unei politici de consultare a ONG-urilor în toate măsurile administraţiei care le pot interesa

 

C. Privitor la susţinerea sectorului asociativ ca actor al dezvoltării acţiunii comunitare:

  • Elaborarea unui Raport anual privitor la relaţia administraţie –ONG-uri
  • Constituirea unui fond documentar şi promovarea cercetării referitoare la sectorul asociativ, permiţând funcţionarea ca un centru de expertiză şi informare în domeniu.

 

 

Anexa 4

 

Direcţia de Relaţii cu Mediul Politic şi Asociativ (DRMPA)

 

Direcţia isi propunea derularea urmatoarelor acţiuni:

ˇ Formare profesională, la nivelul oricărei structuri administrative, a funcţionarilor publici care au un rol în asigurarea implicării societăţii civile în procesul consultativ privind politicile publice sectoriale şi transectoriale, naţionale şi locale.
ˇ Elaborarea şi coordonarea unor programe specifice având ca parteneri: structuri ale administraţiei, asociaţii şi fundaţii  româneşti şi/sau străine.
ˇ Monitorizarea aplicării normelor referitoare la sectorul asociativ în colaborare cu structuri administrative omologe.
ˇ Participarea la normalizarea şi ameliorarea cadrului legislativ referitor la viaţa asociativă, în funcţie de informaţiile deţinute, de solicitările şi observaţiile organizaţiilor partenere sau a altor structuri guvernamentale de resort.
ˇ Asistarea organizării şi funcţionării unor structuri de dialog şi de consultare ale administraţiei cu organizaţile neguvernamentale la nivel central şi local.
ˇ Informarea sectorului asociativ despre programele şi acţiunile guvernamentale, despre finanţări şi parteneriate interne şi internaţionale care prezintă interes pentru acestea.

 

Anexa 5

Departamentul de Analiză şi Planificare Politică îndeplineşte următoarele atribuţii[32]:
• promovează şi evaluează politicile guvernamentale în domeniul vieţii asociative şi formulează recomandări cu privire la acestea;
• asigura asistenţa şi consultanţa pentru întărirea capacităţii administraţiei de a colabora cu mediul asociativ;
• asigură cadrul de dialog între primul-ministru şi societatea civilă;
• asigură transparenţa măsurilor guvernamentale, participarea şi comunicarea permanentă cu societatea civilă;
• promovează iniţiativele mediului asociativ pentru reprezentarea legitimă a sectorului în formularea şi implementarea politicilor publice;
• asistă şi coordonează corpul funcţionarilor publici cu atribuţii în relaţionarea cu mediul asociativ;
• dezvoltă programe în parteneriat pentru formarea profesionala a funcţionarilor publici care au atribuţii în domeniul său de activitate;
• analizează propunerile mediului asociativ, politic, economic, pentru determinarea direcţiilor de acţiune strategică

 

Anexa 6

Atributiile Colegiului pentru Consultarea Asociatiilor si Fundatiilor

a) sesizeazã si informeazã primul ministru în privinta dinamicii, evolutiei si oportunitãtilor de dezvoltare ale mediului asociativ;

b) propune instrumente de implicare realã a mediului asociativ în proiectarea, definirea si gestionarea politicilor publice;

c) formuleazã solutii pentru ameliorarea regimului legal fiscal pentru sectorul nonprofit;

d) elaboreazã propuneri privind posibilitatea constituirii unor fonduri publice pentru finantarea organizatiilor neguvernamentale

e) sprijinã politicile de integrare europeanã si analizeazã impactul lor asupra mediului asociativ;

f) propune mecanismele de acces al organizatiilor neguvernamentale din România la fondurile structurale europene;

g) recomandã directii de actiune strategicã în domeniile prioritare pentru mediul asociativ;

h) organizeazã consultãri si avanseazã propuneri primului ministru pentru desemnarea reprezentantilor sectorului asociativ în cadrul Consiliului Economic si Social sau în alte organisme mixte;

i) realizeazã anual rapoarte sau studii privind tendintele de dezvoltare ale mediului asociativ si evolutia relatiilor cu autoritãtile publice.

 

Anexa 7

Intilnirile Colegiului pentru Consultarea Asociatiilor si Fundatiilor

Temele de discutie[33]

 

  • Martie 2006: Sporirea capacitatii de absorbtie a fondurilor europene alocate Romaniei dupa integrarea in UE
  • Iulie 2006: Retragerea reprezentantilor guvernului Guvernului din Consiliul Economic si Social si inlocuirea acestora cu reprezentanti ai societatii civile, conform modelului european.
  • Martie 2007:  Problema TVA pentru organizatiile neguvernamentale pe fondurile de preaderare.
  • Mai 2009: Transparenta decizionala, dezvoltarea voluntariatului, combaterea extremismului, sustinerea economiei sociale, promovarea bunei guvernari si a dialogului civic, libertatea presei, dezvoltarea durabila si educatia.
  • Aprilie 2010: Cresterea gradului absorbtiei finantarii europene pentru Romania, finantarea publica a ONG-urilor si directionarea procentului de 2% din impozitul pe venit catre ONGuri, cresterea numarului de locuri de munca in sectorul non-profit, precum si derularea de evenimente in 2011, anul european al Voluntariatului
  • Aprilie 2012: Structurarea dialogului dintre Guvern si sectorul neguvernamental, imbunatatirea cadrului legal privind consultarea publica si accesul la informatii publice in Romania, fonduri structurale

 

 

Anexa 8

 

Decizia Nr.105 din 07.02.2013 privind stabilirea atribuţiilor Cancelariei Primului-Ministru
ACT EMIS DE: Primul-ministru

ACT PUBLICAT ÎN MONITORUL OFICIAL NR. 82 din 07 februarie 2013

 

În temeiul art. 19, 20 şi al art. 21 alin. (1) din Legea nr. 90/2001 privind organizarea şi funcţionarea Guvernului României şi a ministerelor, cu modificările şi completările ulterioare,prim-ministrul emite prezenta decizie.

Articolul 1

(1) În cadrul aparatului de lucru al Guvernului funcţionează Cancelaria Primului-Ministru, structură fără personalitate juridică, în subordinea directă a prim-ministrului.

(2) Cancelaria Primului-Ministru este condusă de şeful cancelariei, cu rang de ministru, numit şi eliberat din funcţie prin decizie a prim-ministrului. În cadrul Cancelariei Primului-Ministru îşi desfăşoară activitatea unul sau mai mulţi secretari de stat şi consilieri de stat, numiţi, respectiv eliberaţi din funcţie prin decizie a prim-ministrului.

(3) Şeful Cancelariei Primului-Ministru emite ordine şi instrucţiuni, în condiţiile legii.

Articolul 2 Cancelaria Primului-Ministru exercită următoarele funcţii:

a) de strategie şi suport în ceea ce priveşte coordonarea procesului de elaborare a cadrului general pentru definirea priorităţilor Guvernului, în conformitate cu Programul de guvernare şi cu angajamentele internaţionale asumate de România;

b) de reprezentare, prin care se asigură în numele statului sau al Guvernului României reprezentarea pe plan intern şi extern în domeniul său de activitate;

c) de autoritate de stat, prin care se asigură aplicarea unitară şi respectarea reglementărilor legale privind organizarea şi funcţionarea instituţiilor publice şi organelor de specialitate ale administraţiei publice centrale care îşi desfăşoară activitatea în coordonarea prim-ministrului, prin Cancelaria Primului-Ministru.

Articolul 3 Cancelaria Primului-Ministru îndeplineşte următoarele atribuţii principale: I. În domeniul strategiilor guvernamentale, asigură asistenţa necesară prim-ministrului, precum şi ministerelor, departamentelor şi altor instituţii guvernamentale, în următoarele domenii: accesul la informaţiile de interes public şi transparenţă instituţională; comunicarea publică guvernamentală, internă şi externă; evaluarea stării sociale a populaţiei; evaluarea oportunităţii sociale şi a impactului strategiilor guvernamentale.

În acest sens: a)elaborează, propune studii, analize, sondaje, baze de date şi rapoarte, precum şi servicii de consultanţă pentru realizarea de cercetări sociologice privind starea socială a populaţiei, oportunitatea socială şi impactul strategiilor guvernamentale şi politicilor publice în domenii de interes guvernamental prioritar, inclusiv prin furnizarea de diagnoze sociale, recomandări privind optimizarea politicilor publice, eficientizarea comunicării publice guvernamentale şi creşterea transparenţei instituţionale;

b)realizează, propune analize, studii şi evaluări ale strategiilor guvernamentale şi politicilor publice în diverse domenii de interes, furnizând consultanţă în vederea fundamentării şi implementării adecvate a acestora de către instituţiile publice responsabile;

c)realizează rapoarte, sondaje, studii şi analize privind comunicarea guvernamentală şi imaginea României în străinătate, propune Guvernului măsurile corespunzătoare pentru o informare corectă privind realităţile româneşti, propunând finanţarea sau susţinerea de campanii de informare şi relaţii publice, organizarea de evenimente, spectacole, expoziţii, festivaluri, precum şi difuzarea de materiale de informare sau promovare cu privire la problematica europeană în România şi la afirmarea identităţii culturale europene şi româneşti, colaborând în acest sens inclusiv cu asociaţii ale comunităţilor de români din străinătate;

d)monitorizează şi evaluează aplicarea de către autorităţile şi instituţiile publice a dispoziţiilor Legii nr. 544/2001 privind liberul acces la informaţiile de interes public, cu modificările şi completările ulterioare, şi ale Legii nr. 52/2003 privind transparenţa decizională în administraţia publică, cu completările ulterioare, informând anual Guvernul despre aplicarea acestora;

e)sprijină cunoaşterea şi înţelegerea de către public a strategiilor şi proiectelor guvernamentale de interes public, prin acţiuni de informare publică, difuzarea de materiale de informare, precum şi prin derularea de campanii de comunicare publică, în Romania sau în străinătate;

f)asigură asistenţă de specialitate prim-ministrului, altor demnitari şi înalţi funcţionari publici din cadrul Guvernului în domeniile transparenţei instituţionale, fundamentării şi implementării adecvate a strategiilor guvernamentale şi cel al comunicării publice interne şi externe;

g)menţine legături permanente cu ambasadele străine în România şi cu organismele internaţionale reprezentate în ţară, în scopul informării acestora, împreună cu Ministerul Afacerilor Externe, asupra aspectelor care privesc activităţile guvernamentale publice şi imaginea ţării. La solicitarea Ministerului Afacerilor Externe şi a altor instituţii implicate în promovarea României în străinătate, elaborează, tipăreşte sau difuzează, în ţară şi în străinătate, materiale de informare privind derularea strategiilor guvernamentale în diverse domenii, precum şi orice tip de materiale de promovare a imaginii României;

h)asigură participarea cu personal propriu la acţiuni cu caracter ştiinţific şi cultural, la reuniuni şi expoziţii internaţionale şi orice alte acţiuni având ca scop evaluarea oportunităţii sociale şi a impactului măsurilor guvernamentale, fundamentarea şi optimizarea politicilor publice, creşterea transparenţei instituţionale, promovarea imaginii României în ţară şi în străinătate, dezvoltarea comunicării publice guvernamentale şi susţinerea comunicării publice a Uniunii Europene, la nivel intern, european şi internaţional, inclusiv prin susţinerea mecanismelor comunitare de cooperare şi parteneriat, active în domeniu;

i)organizează sau propune finanţarea de evenimente ori acţiuni de comunicare a căror finalitate vizează afirmarea culturii şi identităţii naţionale, precum şi promovarea imaginii României în străinătate, desfăşurate în colaborare cu asociaţii sau organisme neguvernamentale şi instituţii din România sau din Uniunea Europeană, inclusiv cu asociaţii ale comunităţilor de români din străinătate; iniţiază şi organizează colocvii, dezbateri, simpozioane, sesiuni de pregătire, mese rotunde şi organizează vizite de informare şi schimburi de experienţă cu persoane din ţară şi din străinătate, în domenii precum diagnoza socială, fundamentarea şi optimizarea politicilor publice, dezvoltarea comunicării publice interne şi externe si creşterea transparenţei instituţionale; sprijină orice fel de asemenea manifestări cu acest tip de obiective, care sunt propuse sau iniţiate de alte organizaţii publice sau neguvernamentale;

j)cooperează cu celelalte structuri guvernamentale, cu autorităţile locale, instituţiile de învăţământ şi cercetare, cu firme private, organizaţii neguvernamentale sau asociaţii ale românilor din străinătate; susţine proiecte propuse de organizaţii neguvernamentale şi asociaţii ale românilor din străinătate, specifice obiectului său de activitate; dezvoltă programe de parteneriat cu instituţii internaţionale şi cu instituţii europene, în domeniul său de activitate; accesează fonduri europene şi alte surse de finanţare externă, în condiţiile legii.

II. În domeniul comunicării şi în cel al relaţiilor cu presa, asigură şi coordonează producerea integrată şi unitară a mesajului public guvernamental şi coordonează răspândirea informaţiilor publice prin toate mijloacele de comunicare, sens în care: a)pune la dispoziţia mijloacelor de informare în masă informaţii destinate opiniei publice, în vederea cunoaşterii exacte a activităţii Guvernului, prin informări şi conferinţe de presă organizate săptămânal sau ori de câte ori este nevoie;

b)asigură acreditarea jurnaliştilor români şi străini la biroul de presă al Guvernului, precum şi la acţiunile cu presa ce au loc la sediul Guvernului sau în afara sediului, organizate de acesta

; c)asigură informaţiile necesare în vederea mediatizării corespunzătoare a vizitelor oficiale ale prim-ministrului în străinătate şi ale delegaţiilor străine invitate de Guvernul României, precum şi accesul la informaţie al jurnaliştilor care însoţesc aceste delegaţii; d)asigură consultanţă tehnică şi, după caz, coordonează, în limitele competenţelor, gestionarea crizelor şi a conflictelor de comunicare ce pot afecta încrederea opiniei publice interne şi internaţionale în legătură cu programele şi acţiunile Guvernului;

e)coordonează şi asigură activitatea de programare şi de acordare a interviurilor, pentru presa din ţară şi din străinătate, de către prim-ministru şi demnitarii din aparatul de lucru al Guvernului;

f)efectuează informarea reprezentanţilor presei şi a altor jurnalişti acreditaţi pe lângă Guvern.III. Asigură administrarea şi dezvoltarea sistemului informatic pentru şedinţele Guvernului.

IV. În domeniul serviciilor online şi design, respectiv al asigurării prezenţei şi comunicării în mediul online a Guvernului, precum şi în ceea ce priveşte suportul necesar procesului de luare a deciziei bazat pe seturi de date centralizate furnizate de către entităţile administraţiei publice:

a)conduce procesul de transformare şi inovare al serviciilor online furnizate de către Guvernul României;

b)planifică, dezvoltă şi implementează iniţiative având drept scop informarea corectă şi transparentă a publicului asupra modului de lucru al administraţiei publice; c)îmbunătăţeşte gradul de implicare a cetăţenilor în procesul de luare a deciziilor în vederea livrării unor servicii publice de calitate;

d)coordonează eforturile pentru realizarea unui portal unic de recrutare pentru posturile vacante finanţate de la bugetul de stat şi bugetele locale, precum şi alte iniţiative privind transparenţa şi integritatea administraţiei publice;

e)realizează centralizarea datelor primare privind personalul angajat în administraţia publică, a celor privind cheltuielile publice, precum şi alte iniţiative de agregare a datelor produse de entităţile publice în vederea asigurării informaţiilor necesare luării deciziilor la nivelul Guvernului;

f)conduce eforturile privind datele deschise (open data), dând posibilitatea cetăţenilor să identifice, să descarce şi să utilizeze seturi de date publice generate sau deţinute de către administraţia publică;

g)monitorizează implementarea proiectelor de e-guvernare, Parteneriatul pentru Guvernare Deschisă (Open Government Partnership), strategia privind Agenda Digitală a Uniunii Europene şi sprijină totodată instituţiile publice implicate; h)urmăreşte procesul de definire şi implementare a unei identităţi vizuale unitare la nivelul administraţiei publice centrale şi, totodată, a unei prezenţe unitare în mediul online a entităţilor de stat, inclusiv prin implementarea domeniului gov.ro la nivelul întregului sistem public;

i)administrează sistemul informatic şi reţelele de date din sediul Guvernului, precum şi ale instituţiilor din aparatul de lucru al Guvernului;

j)asigură suport tehnic de specialitate în domeniul informatic pentru instituţiile din cadrul aparatului central de lucru al Guvernului şi defineşte necesităţile în ceea ce priveşte achiziţiile publice de echipamente, servicii şi produse informatice şi cerinţele pentru acestea;

k)dezvoltă şi administrează pagina de internet şi componentele de prezenţă online ale Guvernului, precum şi paginile de internet ale structurilor din cadrul aparatului de lucru al Guvernului.V. Iniţiază sau avizează, după caz, proiecte de acte normative în domeniul său de activitate.

VI. Soluţionează solicitările şi petiţiile adresate prim-ministrului şi Cancelariei Primului-Ministru de către persoanele fizice şi juridice în temeiul Legii nr. 544/2001, cu modificările şi completările ulterioare, şi al Ordonanţei Guvernului nr. 27/2002 privind reglementarea activităţii de soluţionare a petiţiilor, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 233/2002. VII.

În domeniul proiectelor şi programelor cu finanţare externă:

a)are responsabilitatea şi autoritatea pentru a monitoriza, analiza şi evalua, în vederea asigurării cadrului de decizie pentru prim-ministru, implementarea programelor finanţate din fonduri europene (fonduri structurale în special), fonduri externe rambursabile şi fonduri guvernamentale, urmărind inclusiv corelarea acestora cu necesităţile regiunilor de dezvoltare;

b)formulează propuneri privind prioritizarea şi implementarea programelor de dezvoltare, în vederea consolidării capacităţii locale, regionale şi naţionale de absorbţie a fondurilor, inclusiv prin crearea unui punct nodal de centralizare a datelor furnizate de instituţiile implicate în derularea acestor programe, care să permită integrarea concluziilor şi bunelor practici;

c)asigură cadrul de decizie pentru prim-ministru în baza constatărilor şi analizelor rezultate din activitatea specifică, pentru asigurarea convergenţei şi eficienţei utilizării fondurilor, creşterea gradului de absorbţie şi corectarea disfuncţionalităţilor şi blocajelor (ţinând cont şi de problemele sesizate de instituţiile centrale şi locale); d)elaborează propuneri pentru perfecţionarea cadrului instituţional şi procedural al gestionării fondurilor naţionale, europene şi internaţionale;

e)colaborează cu toate instituţiile implicate în implementarea memorandumurilor şi acordurilor internaţionale semnate de Guvernul României în vederea asigurării cadrului de informare şi decizie a prim-ministrului;

f)creează un mecanism de culegere şi analiză a datelor privind întâlnirile dintre autorităţile române şi cele europene şi aspectele discutate în cadrul comitetelor de monitorizare care să permită informarea premierului despre potenţialele evenimente viitoare care ar avea un impact asupra proiectelor şi să ofere posibilitatea acestuia să anticipeze şi să reacţioneze la evenimentele care îl vizează direct;

g)solicită şi primeşte date şi informaţii de la ministere, instituţii publice centrale şi locale, necesare realizării atribuţiilor;

h)îndeplineşte rolul de autoritate coordonatoare şi de management în România pentru întreaga activitate referitoare la accesarea şi gestionarea asistenţei financiare comunitare, acordată prin Fondul de solidaritate al Uniunii Europene;

i)colaborează cu autorităţile publice şi cu mediul de afaceri privat în vederea formulării de propuneri privind elaborarea unei metodologii, aplicabile la nivel naţional, de constatare şi evaluare a valorii pagubelor cauzate de dezastre naturale.

VIII. Asigură coordonarea legăturii Guvernului cu autorităţile administraţiei publice centrale cu privire la situaţiile de urgenţă şi evenimentele deosebite care trebuie cunoscute la nivel guvernamental.

În vederea îndeplinirii acestei atribuţii, Cancelaria Primului-Ministru coordonează următoarele activităţi:

a)realizarea serviciului de permanenţă la Guvernul României;

b)colectarea rapoartelor şi informaţiilor referitoare la situaţiile de urgenţă şi evenimentele deosebite de la serviciile operative ale autorităţilor publice centrale; c)informarea permanentă cu privire la modul de derulare a misiunilor desfăşurate pe teritoriul naţional sau în afara graniţelor României, sub egida Organizaţiei Naţiunilor Unite, Organizaţiei Tratatului Atlanticului de Nord sau a Uniunii Europene; d)informarea prim-ministrului despre evoluţia situaţiilor de urgenţă ori a evenimentelor deosebite;

e)consilierea prim-ministrului pentru îndeplinirea atribuţiilor ce îi revin în domeniul managementului situaţiilor de urgenţă;

f)informarea cu privire la modul de coordonare a acţiunilor forţelor implicate în managementul situaţiilor de urgenţă;

g)întocmirea documentelor cu direcţii prioritare de acţiune în domeniul prevenirii şi gestionării situaţiilor de urgenţă.

IX. Asigură realizarea activităţilor referitoare la relaţiile internaţionale, înalţi reprezentanţi şi protocol. X. În domeniul informaţiilor clasificate asigură evidenţa, prelucrarea, procesarea, păstrarea, manipularea, multiplicarea, transmiterea, distrugerea şi arhivarea informaţiilor clasificate (naţionale, NATO şi UE) în domeniul său de activitate.

XI. Asigură, în domeniul său de activitate, relaţia cu ministerele, precum şi cu celelalte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale.

Articolul 4 Prim-ministrul, prin Cancelaria Primului-Ministru, coordonează activitatea entităţilor prevăzute la art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 25/2007 privind stabilirea unor măsuri pentru reorganizarea aparatului de lucru al Guvernului, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 99/2008, cu modificările şi completările ulterioare.

Articolul 5

(1) Atribuţiile şi sarcinile compartimentelor, precum şi circuitul documentelor din cadrul Cancelariei Primului-Ministru se stabilesc prin regulamentul de organizare şi funcţionare, care se aprobă prin ordin al şefului Cancelariei Primului-Ministru.

(2) Atribuţiile, sarcinile şi răspunderile individuale ale personalului Cancelariei Primului-Ministru se stabilesc prin fişa postului, care se întocmeşte pe baza regulamentului de organizare şi funcţionare.

Articolul 6 Ordinul secretarului general al Guvernului pentru aprobarea structurii organizatorice şi a statului de funcţii ale Cancelariei Primului-Ministru se emite cu încadrarea în numărul maxim de posturi şi în bugetul aprobate pentru aparatul de lucru al Guvernului.

PRIM-MINISTRU VICTOR-VIOREL PONTA

Contrasemnează: Secretarul general al Guvernului, Ion Moraru

 

Anexa 9

Declaratia Pactului de Stabilitate privind parteneriatul ONG-uri – guverne în Sud – Estul Europei[34]:

„…Statele participante la Pactul de Stabilitate, partile interesate si organizatiile asociate la Pact:

*      Fiind constiente ca ONG-urile din regiune si initiativele societatii civile joaca un rol fundamental in procesul de democratizare, construire a pacii, promovare si protectie a drepturilor omului, ca si in dezvoltarea cooperarii transfrontaliere in Sud-Estul Europei si in perpetuarea spiritului si valorilor Pactului de Stabilitate,

*   Tinand seama ca, prin sprijinirea si reprezentarea unei diversitati de persoane si grupuri si prin intarirea comunitatilor, organizatiile non-profit din Sud-Estul Europei au un aport extrem de valoros in societate, completand rolul statului si al mecanismelor pietei, si ca activitatea comunitara si de voluntariat este esentiala pentru dezvoltarea unei societati democratice cu deschidere sociala,

*   Recunoscand ca este practic imposibil sa existe un sector ONG puternic si eficient fara respectarea statului de drept si in absenta unui mediu politic si social stabil,

*   isi reafirma adeziunea la principiul libertatii de asociere, asa cum este inscris in Art. 11 din Conventia Europeana a Drepturilor Omului, Art. 22 al Conventiei Internationale asupra Drepturilor Civile si Politice, Art. 20 al Declaratiei Universale a Drepturilor Omului si la principiile Declaratiei Natiunilor Unite asupra dreptului si obligatiei indivizilor, grupurilor si organismelor sociale de a promova si proteja drepturile omului universal recunoscute si libertatile fundamentale, ca si la angajamentele OSCE,

*   Sunt hotarate sa-si directioneze eforturile spre a sprijini ONG-urile si initiativele societatii civile din regiune in consolidarea capacitatii lor, promovarea programelor bazate pe schimbul de experti si de experienta, stabilirea de contacte transfrontaliere si sa faciliteze implicarea cat mai larga a ONG-urilor in activitatile specifice fiecarui Grup de Actiune…”

­


[1] O reprezentare grafica a activitatilor si produselor proiectului se gaseste in Anexa 1

 

[2] Carte alba la Forumul Naţional ONG, 1998: “Organizaţiile neguvernamentale şi conceptul de parteneriat” de Mihai Liseţchi, Ion Olteanu

[3] Comparative Assessment of NGO/Government Partnership in Romania, 2000, prepared by: International Center for Not-for-Profit Law (ICNL)

[4] Carte alba la Forumul Naţional ONG, 1998: “Organizaţiile neguvernamentale şi conceptul de parteneriat” de Mihai Liseţchi, Ion Olteanu

[5]  prin Decizia nr.142 din 15 noiembrie 1997 a Primului Ministru

[6] Obiectivele Oficiului pentru Relaţia Guvern – ONG sunt redate in Anexa 3

[7] Raport in cadrul Forumului Naţional ONG, 2002 la tema: „Parteneriatul dintre organizaţii neguvernamentale şi administraţia publică” de Ion Olteanu

[8] Prin Decizia nr.232 din septembrie 1998 a Primului Ministru

[9] conf. HG nr 25/4.04. 2001

[10] prin Decizia nr. 379 din 28 iunie 2005 privind organizarea şi funcţionarea Cancelariei Primului Ministru publicată în Monitorul Oficial nr. 557 din 29 iunie 2005

[11] Detalii in Anexa 4

[12] conform Hotărârii nr. 618/23 iunie 2005 privind constituirea Colegiului pentru Consultarea Societăţii Civile publicată în Monitorul Oficial nr. 583/6.VII.2005, modificată şi completată prin H.G. nr. 1354 din 03.11.2005

[13] Detalii in Anexa 5

[14] Detalii in Anexa 6

[15] Carte alba la Forumul Naţional ONG, 1998: “Organizaţiile neguvernamentale şi conceptul de parteneriat” de Mihai Liseţchi, Ion Olteanu

[16] Comparative Assessment of NGO/Government Partnership in Romania, 2000, prepared by: International Center for Not-for-Profit Law (ICNL)

[17] Decizia Nr.105 din 07.02.2013 privind stabilirea atribuţiilor Cancelariei Primului-Ministru. Prezentare detaliata in Anexa 7

[18] Întalnirea Mesei de Lucru 1, Bucuresti, 27 octombrie 2000

[19] Carte alba la Forumul Naţional ONG, 1999: “ Parteneriatul administratie publica – organizatii neguvernamentale. De la declaratii de intentie la politici publice” de Mihai Liseţchi

[20] Carte alba la Forumul Naţional ONG, 1998: “Organizaţiile neguvernamentale şi conceptul de parteneriat” de Mihai Liseţchi, Ion Olteanu

[21] Carte alba la Forumul Naţional ONG, 1999: “ Parteneriatul administratie publica – organizatii neguvernamentale. De la declaratii de intentie la politici publice” de Mihai Liseţchi

[22] Carte alba la Forumul Naţional ONG, 1999: “ Parteneriatul administratie publica – organizatii neguvernamentale. De la declaratii de intentie la politici publice” de Mihai Liseţchi

[23] Sursa: Fostering community-driven development: what role for the state? Monica Das Gupta, Helene Grandvoinnet, Mattia Romani, World Bank Policy Research Working Paper 2969, January 2003

[24] Carte alba la Forumul Naţional ONG, 1998: “ORGANIZAŢIILE NEGUVERNAMENTALE ŞI CONCEPTUL DE PARTENERIAT” de Mihai Liseţchi, Ion Olteanu

[25]O analiză comparativă a Politicilor şi Practicilor europene în cooperarea dintre Guvern şi Organizaţii Neguvernamentale”, articol de Nilda Bullain şi Radost Toftisova apărut în The International Journal of Not-for-Profit Law, Nr. 4, Volumul 7, Septembrie 2005, o publicaţie trimestrială a International Center for Not-for-Profit Law.

[26] Daimar Liiv, Guidelines for the Preparation of Compacts, IJNL, Volum 3, Issue 4, Iunie 2001

[27] Danish Charter for interaction between Volunteer Denmark / Associations Denmark and the public sector, decembrie, 2001

[28] Compact on Relations between Government and the Voluntary and Community Sector in England

[29] Danish Charter for interaction between Volunteer Denmark / Associations Denmark and the public sector, Decembrie 2001

[30] EU Commission’s White Paper on European Governance, Brussels, 2001

[31] Daimar Liiv, Guidelines for the Preparation of Compacts, IJNL, Volum 3, Issue 4, Iunie 2001

[32] http://www.gov.ro/socciv/index.php

[34] Întalnirea Mesei de Lucru 1, Bucuresti, 27 octombrie 2000

© 4104 AID-ONG. All rights reserved.
Agentia pentru Informarea si Dezvoltarea Organizatiilor Neguvernamentale – AID-ONG
e-mail: contact@aid-ong.ro, mobil: 0722-218 204, fax: 0356-814 080,
web: www.aid-ong.ro, adresa poştală: OP. 8, CP. 1138, Timisoara, 300334
Inregistrare: HJ 919/PI/1997, cod fiscal nr. 9711198/1997,
cont: RO 35 BRD 360 SV 06750243600 BRD Savoya